ACUM.TV

Marţi, 20 decembrie, seara aprindem cea dintâi lumină de Hanuka 2011. Cu prilejul primei mele vizite in Israel – în 1996, la familia celui mai bun prieten al tatii – întrebată fiind  ce cadou mi-aş dori, am răspuns: „O hanukie” şi m-am bucurat foarte mult când am primit-o în dar. De atunci, an de an,  în răstimpul celor opt zile de Hanuka, aşez în acest sfeşnic cu opt braţe şi un „şames” (servitorul – cel de al nouălea braţ care susţine lumânărica utilizată pentru a le aprinde pe celelalte) câte o lumânare în plus, în fiecare seară a sărbătorii care celebrează triumful Macabeilor asupra seleucizilor, triumful credinţei monoteiste asupra idolatriei, triumful Luminii asupra Beznei. Despre semnificaţia sărbătorii de Hanuka am aflat abia în anii 1980 (când deziluzia faţă de regimul comunist a apropiat tot mai mulţi evrei de sinagoga pe care până atunci o ocoliseră) cu prilejul „hanukiadelor” iniţiate de rabinul Moses Rosen. Erau adevărate expediţii la care, alături de şef-rabinul Rosen, membri din conducerea FCER, rabini, activişti Joint şi alţi invitaţi din străinătate străbăteau în lung şi în lat ţara înzăpezită şi întunecată, străduindu-se ca în cele opt zile de Hanuka, să ajungă în cât mai multe locuri, chiar şi în târguşoarele uitate de lume,  participând alături de evreii de acolo, la bucuria Sărbătorii Luminii. De obicei delegaţia ajungea la Cluj pe înserat, după escala de la Târgu Mureş, şi lumea adunată în sinagogă aştepta ore în şir până când microbuzul, încărcat de zăpadă şi cu geamuri aburite, oprea în faţa templului.  Apoi Rabinul Rosen trecea pragul în sunetul primul cântec intonat de Corul Talmud Tora („Baruch Haba”) şi începea Sărbătoarea. Au trecut mai multe decenii de atunci, dar hanukiadele au continuat şi în anii de după schimbarea de regim, ba chiar s-au diversificat, în ciuda scăderii continue a populaţiei evreieşti din România.

Luminile de Hanuka din curtea Sinagogii de lemn din Piatra Neamt, 2009

Cea mai frumoasă sărbătoare de Hanuka am trăit-o în decembrie 2009, la Piatra Neamţ, unde hanukiada din acel an luase proporţii nemaiîntâlnite. Venise puhoi de lume din ţară şi din străinătate, pentru a asista la reinaugurarea Sinagogii Catedrale Baal Şem Tov, a cărei renovare şi restaurare tocmai se încheiase. În curte fusese amplasată o hanukie de mari dimensiuni al cărei soclu era clădit din pietrele de râu care stătuseră la temelia vechii sinagogi de lemn, ridicată în veacul al XVIII-lea, (singura din răsăritul Europei care mai dăinuie şi astăzi). Luminile ei au fost aprinse de rabinul Heim Steiner, viceprimar în Kiriat Malachi, localitate înfrăţită cu Piatra Neamţ.  Marele Rabin Menachem Hacohen a potrivit mezuza pe uşorul lăcaşului de cult în care – potrivit legendei – s-ar fi rugat însuşi înţeleptul Baal Şem Tov, părintele hasidismului.

Am pătruns cu evlavie în mărunta sinagogă, păşind pe cele câteva trepte care coboară sub nivelul pământului. Pe vremea ridicării ei, în Moldova guverna o lege care interzicea ca o sinagogă să fie mai înaltă decât  cea mai înaltă casă din localitate şi atunci evreii coborau podeaua lăcaşelor de cult pentru a le spori astfel înălţimea. Am admirat picturile murale tradiţionale pentru aceste locuri (animale biblice, motive florale, instrumente muzicale şi, mai ales, imaginea Templului de la Ierusalim) strălucind în culori înnoite, alături de superbul chivot sculptat al Torei, din veacul al XVIII-lea, care-şi recăpătase frumuseţea. Fuseseră restaurate şi jeţurile  (legenda spune că cel cu numărul 9 fusese al lui Baal Şem Tov) şi restul mobilierului, iar sus – în zona rezervată pe vremuri enoriaşelor – se amenajase un muzeu cu obiecte de cult şi documente atestătoare ale vechimii şi activităţilor lucrative, culturale şi cetăţeneşti ale evreimii din Piatra Neamţ, care trăise de veacuri în acest orăşel, iar în anii antebelici alcătuise majoritatea populaţiei sale.

Amfitrionul Harry Solomon, preşedintele Comunităţii Evreilor din Piatra Neamţ, avea câte un zâmbet larg şi cuvinte calde pentru fiecare vizitator, învăluind cu privirea ochilor săi albaştri, senini, toată mulţimea părtaşă  la împlinirea visului său.

Harry Solomon, in incinta sinagogii de lemn din Piatra Neamt

Harry Solomon îşi dorise enorm de mult să renoveze Sinagoga Catedrală Baal Şem Tov şi s-a luptat ani de zile să-şi realizeze năzuinţa. Mai întâi pentru acceptarea ideii, apoi pentru efectuarea studiului preliminar şi elaborarea proiectului. După aceea s-a zbătut pentru obţinerea finanţării. Mai târziu a supravegheat îndeaproape lucrările, punând umărul acolo unde era nevoie. Nu a dat înapoi nici în faţa dificultăţilor. În săptămâna anterioară reinaugurării, când cedaseră conductele  instalaţiei termice, se inundase podeaua şi se umflase parchetul, Harry a lucrat cot la cot cu muncitorii pentru a remedia în timp defecţiunea şi tot el a schimbat încuietorile cercevelelor, montate pe dos. Dar toate erau de domeniul trecutului, iar acum faţa lui radia de mulţumire.
În ajunul evenimentului, rupt de oboseală, a mai avut amabilitatea de a-mi acorda un interviu lung care s-a încheiat astfel: „Ce vă doriţi acum, în momentul reinaugurării sinagogii?” „În primul rând să fiu sănătos şi să trăiesc şi să văd că evreii din Piatra se adună la sinagogă, tot mai mulţi. Alături de noi, cei mai vârstnici, mai sunt şi tineri. Unii au revenit din Israel, ca să-şi facă un rost aici sau la Târgu Neamţ şi sper ca viaţa evreiască să continue şi chiar să sporească.”.
Harry Solomon  a plecat dintre noi prea curând. Inima sa activă şi devotată a încetat să bată în vara acestui an, după ce îşi îndeplinise încă o dată, cu prisosinţă,  rolul de amfitrion la o acţiune amplă: „Bereshit Piatra Neamţ 26 – 28 iunie 2011”. L-am mai revăzut de câteva ori după acea Hanuka memorabilă, din decembrie 2009, dar îi  păstrez în memorie chipul de atunci, scăldat de lumina visului împlinit.

Acest articol a fost publicat duminică, 18 decembrie 2011 la rubrica Medalion.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.