Nu mai am unde mă retrage.
Unicul meu fir care ducea spre o idee
frumoasă de tată iată că s-a rupt
şi din singur cum eram
am rămas mai cuc.
Blestemată ziua aceea
în care mi-a scăpat aţa din mâini!
Şi credeam că merg atât de sigur
pe linia ei.
Nu am nici măcar unde înainta.
Copiii mei promişi odată destinului
nu mai vor să se nască.
Nepoţii nici atât
(îmi spun că li-e bine acolo unde sunt).
Stau prinsă aici ca într-un cleştar.
Nici să ţip. Nici să plâng.
Nici să plec. Nici să rămân.
Mă uit împrejur: ţipenie de om.
Joie cumplită a trădării!
Liliana Armașu
…ratacesc prin labirintul junglei
cu oameni fulgerati de neon metropolitan izolati unii de altii prin regulament urban
si nu stiu ce sa fac … ?
sa plang ? sa urlu ? sa rad ?
sau mai bine sa tac , pana cand cineva
-poate chiar eu-ma va gasi si restitui
mie personal…
(crampei , din poemul
persoana’ntaia singular)
DRAGA LILIANA ARMASU , dupa ce-am citit de cateva ori poemul d-tale. ,care m-a impresionat, am gasit de cuvinta sa-ti trimit o frantura din unul al meu , gandindu-ma ca vei gasi anumite note paralele ,daca nu chiar similare cu al d-tale. am nimerit ,sau am gresit ?