VIRGIL – „Art en Capital” Grand Palais, Paris, 2010 ©Marina Nicolaev
În cadrul Salonului International „Art en Capital”la Grand Palais din Paris, artistul plastic VIRGIL (Măgheruşan) de naţionalitate franceză originar din România a luat Medalia de Onoare, la Salonul Artiştilor Francezi.
Am avut privilegiul să îl întâlnesc şi să îi solicit un interviu privind parcursul său artistic incredibil pornind din inima României spre universalitate.
Sculptorul Virgil se afirmă în lumea artistică franceză în similaritate cu Brâncuşi, la epoca lui. El revigorează sculptura modernă, prin talentul excepţional, forţa sa creatoare, autentică, prin tehnica sa minuţioasă dusă la perfecţiune, şi nu în ultimul rând, prin gravitatea şi eleganţa subiectelor abordate.
Marina Nicolaev – Bună ziua, Maestre VIRGIL!
VIRGIL – E o mare plăcere să vă cunosc.
MN – Maestre VIRGIL, mă bucură să vă găsesc aici lângă lucrările dumneavoastră. Aţi absolvit o facultate de arte plastice din România şi sunteţi originar din judeţul Cluj.
VIRGIL – Deja cunoaşteti toate acestea, ce doriţi să mă întrebaţi?
MN– Nu cunosc toate detaliile dar ceea ce m-ar interesa, pentru cititorii noştri, este cum aţi început să desenaţi, cum a devenit pasiunea dumneavoastră din copilărie, profesiune de onoare?
VIRGIL – Vă voi răspunde la prima întrebare: sunt născut la Cluj în 1950. Am crescut la Braşov, toată şcoala am fost la Braşov, am revenit la Cluj pentru admiterea la facultatea de arte plastice.
MN – Facultatea „Ion Andreescu” din Cluj.
VIRGIL – Sigur. Prima dată, am căzut la examen, după care am intrat prin 1972-1973 la Cluj şi m-am transferat după 2 ani la Bucureşti să învăţ ce era de învăţat, atât la Cluj cât şi la Bucureşti. Nu înseamnă că am învăţat tot, dar aceasta îmi era intenţia. Am terminat facultatea la Bucureşti după care am fost repartizat profesor de sculptură la Brăila. Imediat însă, am câştigat un concurs pentru un post la Opera Română, apoi la Intreprinderea „Crinul” şi în final, la Muzeul Satului din Bucureşti unde am lucrat ca restaurator zece ani după ce am făcut toate cursurile UNESCO de trei ani întrucât legea pentru a fi muzeograf cerea: o facultate de profil (de exemplu, sculptura), plus trei ani de specializare într-o şcoală de restaurare. Anca Vasiliu, colega mea, era critic de artă, eu restauram sculpturile, alţii erau pictori, totul era organizat. Revin la a doua intrebare, cum am început să desenez. Simplu. Ne situăm în anii 1960-1962, în spaţiul braşovean, eu eram în clasa a V-a, aveam în vecinătate pe pictorul emerit Mironescu care avea titlul de „artist al poporului” şi care era în acelaşi timp preşedintele Uniunii Artistilor Plastici din Braşov. A remarcat că aş avea talent şi în final i-a spus mamei: „Dă-mi-l încoace să îl fac pictor” şi aşa am început să desenez sub controlul lui şi asta a durat până la facultate. În orice caz toată tinereţea, până la facultate, multe sâmbete şi duminici le petreceam în atelierul său dimineaţa de 8 la 12: punea o natură moartă „desenează, desenează” îmi dădea cu linia peste mână „măsoară, măsoară, de ce te uiţi cu ochii, ochii te înşeală, măsoară cu compasul, măsoară cu firul cu plumb”. Bun. Asta a fost cu desenul. După care am trecut la pictură, la culoare şi desen, desen, desen.
Profesorul Mironescu era de şcoală veche, foarte bună, care nu era decat emanaţia Academiei franceze, unde pe la 1840-50-60 veneau artişti din toată lumea să studieze. Ruşii, la fel, au fondat Academia din Petersburg prin artişti italieni şi francezi, românii nostri, ştim foarte bine, creatorii şcolii româneşti de pictură, sculptură etc, toţi aproape au făcut Academia din Paris, să nu mai vorbim de Brâncuşi. De ce? Pentru că este vorba de o ştiinţă numită Academie: Academia Franceză, care practic s-a exportat peste tot în lume. Prin faptul ca toţi veneau să studieze aici, o parte rămâneau aici, o parte se întorceau la ei unde contribuiau la opera ţării lor sau puneau bazele învăţământului ţării lor. În România, aceştia sunt Tonitza, Grigorescu şi toţi ceilalţi.
MN – Aţi creat în România şapte monumente din câte am citit in CV-ul dumneavoastră. Care sunt acelea?
VIRGIL – Trebuie să îmi amintesc. Prima, pe care am ratat-o, a fost din perioada când eram încă student în anul I şi, pe colina Universităţii din Braşov, am convenit cu directorul, ca practică productivă de vară, să facem un monument de inox de 10 m. I-am făcut o machetă, a cumpărat inoxul, şi acolo m-am păcălit. Inox nu mai lucrasem până la ora aceea şi ca să fie mai ieftin m-am mulţumit cu inox de 0, 75, trei pătrimi de milimetru, care e foarte subţire. Trebuia să îmbrăcăm o formă din cornier. Nu ştiam atunci că nu se poate suda aşa subţire, că trebuie cel puţin 2 mm ca să nu se deformeze să nu se strâmbe. Acest lucru pe care l-am constatat când am avut marea şansă mai târziu să lucrez în atelierele maestrului Constantin Lucaci cu care am muncit ani de zile şi de la care am avut de învăţat enorm. La el am înţeles că inoxul dacă nu are minim 2,5 mm, nu trebuie să îl atingi. În fine, aceasta a fost prima lucrare.
Îmi amintesc că eram în anul III la Bucureşti, încă nu mă căsătorisem cu Adriana Păunescu, de care eram îndrăgostit. Mai târziu, a dorit să divorţeze şi ne-am separat. Ea făcea secţia de textile şi era foarte bună la culoare. Eram student şi nu aveam prea mulţi bani. Atunci a venit a doua comandă, din partea primarului localităţii Nicolae Bălcescu din Dobrogea, din imensitatea spaţiului dobrogean. Nu mai ştiu cum l-am cunoscut, cred că eram la Casa de cultură a sectorului 4, unde dădeam cursuri de sculptură, în zona unde locuia viitoarea mea soţie. Primarul m-a întrebat dacă pot să fac sculptura lui Bălcescu (bust monumental în ciment).
Bineînţeles, asta aşteptam, visam când eram tânăr, să am o comandă de monument. „Cum facem cu plata?” am întrebat. Cei de la Sfatul Popular mi-au spus: „Nu prea avem bani pentru chestii d-astea, dar vă dăm ulei, vă dăm zahăr, şi un cal arab” (cu acest cal, pe care l-am numit „Băiatul” am făcut ulterior, după ce l-am dresat, cascadoriile pentru filme şi spectacolele de voltija la Circul de la Bucureşti)… Şi aşa am realizat monumentul lui Bălcescu.
Dacă îmi amintesc bine, un al doilea exemplar, în gips, a fost cumpărat de Directoarea Casei de cultură „Bălcescu” a sectorului 4 din Bucureşti.
MN – Al treilea monument?
VIRGIL – Al treilea monument…trebuie să ne situăm undeva la Intreprinderea „Crinul” unde soţia mea a fost repartizată şi eu bineînţeles am urmat-o. Era un director deosebit, care ne-a ajutat foarte mult, şi care fusese sportiv, ca mine, coleg la lotul naţional, care se antrena în Poiana Braşov, făcuse polo pe când eu eram la lupte libere (a murit între timp). Deci, directorul uzinei „Crinul”, fericit că ne-am regăsit după ani de zile, m-a ajutat să-mi schimb repartiţia în „creator de imprimeuri textile” pentru a fi în acelaşi birou cu soţia mea. Primul lucru pe care a dorit să-l facem a fost sculptura în inox de pe faţada clădirii ( care nu ştiu dacă mai este acolo), o poveste care avea, dacă îmi amintesc bine, 18 m înălţime, că sunt 6 etaje cu lăţime 3 m, o formă abstractă care este totuşi o sculptură.
Altă lucrare monumentală ratată în România, prin 1982 (pe care am realizat-o, mai mică, în Franţa) a fost o comandă de sculptură cu 2 cai – 6 m înălţime – , prima variantă de „Jeu d’amour”, pentru Herghelia naţională de la Jegălia. Am făcut o machetă de vreo 70 cm. Directorul hergheliei a prezentat-o prin ierarhia Preşedintelui Ceauşescu, care nu a aprobat finanţarea măririi ei. Mi s-a plătit macheta – care a rămas la herghelie – cu un porc.
O alta: ne aflăm prin anii 82-83, terminasem facultatea, eram în plină filmare, în calitate de cascador şi consilier de călărie, Sobicek era şeful tuturor cascadorilor. Se filma la Sibiu „Burebista”, acolo dublam pe George Constantin şi pe Ion Dichiseanu. Ei trebuiau să nu se accidenteze. Un actor de talia aceasta cu spectacole de teatru în fiecare seară, nu-şi permitea să aibă vreun deget rupt. Seara, ajungând la hotel, găsesc la recepţie un număr de telefon din partea unei femei care îmi cerea să o sun urgent la Bucureşti. Erau multe tinere care doreau să devină actriţe. Deci, am ignorat telefonul. După patru-cinci zile dimineaţa la 5, sunt trezit de recepţie urgent: Bucureştiul mă cheamă. La telefon era Valentina Boştină (regretata sculptoriţă – MN); „Sunt sculptoriţă, am un monument, trebuie să îl livrez în vreo 3-4 luni, mi s-a spus că sunteţi singurul care puteţi să mi-l tăiaţi” – pe vremea aceea tăiam piatra la mână.
Bref, i-am spus că am un contract încă 2 săptămâni. „Vă plătesc tot”. Ea nu realiza, ce însemna un contract cu Studiourile cinematografice de la Buftea! Am ajuns în fine la Bucureşti. Dacă îmi amintesc bine erau vreo 48 tone de piatră, l-am tras în vreo 3 luni, fără nicio sculă mecanică, numai la mână. Am făcut monumentul, amplasat în unul din oraşele moldoveneşti. Aveam Intreprinderea „Crinul” pe care deşi o părăsisem între timp, aveam încă acces la atelierul mecanic. La fiecare două zile veneam cu 300 şpiţuri şi dălţi pe care le ascuţeam acolo. Asta mi-a servit mult. Şi nu ştiu, cred că în 3 luni şi jumătate am realizat monumentul, un relief pe două feţe, este un plan înclinat la 30° pe 6 m lungime care este îmbrăcat de două volume de piatră pe dreapta şi pe stânga.
Sculptoriţa Valentina Boştină era o gazdă superbă. O chestiune interesantă s-a întâmplat acolo este că într-o bună zi exact când nu eram prezent, vine arhitectul oraşului beneficiar, care trebuia să toarne în beton planul înclinat – soclul – pe care monumentul va fi amplasat.
Valentina Boştină a făcut repede o schiţă cu planul nostru înclinat făcut din lemn şi pietrele care erau puse deasupra dar care nu erau încă sculptate. La ora aia eram preocupat să plasez pietrele simetric, deasupra soclului fixate cu scoabe între ele şi pe două rânduri suprapuse. Urma să sculptez în relief cele două feţe exterioare şi în final, după plasarea definitivă, spaţiul liber rămas în interior cca 70-80 cm, să îl umplu cu beton la cifă.
Valentina mi-a spus că i-a dat arhitectului desenul soclului cu care el s-a dus la Piatra-Neamţ. Vine momentul x, după ce am terminat monumentul, care a fost aprobat de către Paul Vasilescu şi ceilalţi, deci Valentina Boştină mi-a spus „gata Virgil, săptămâna viitoare trebuie amplasat”.
Între timp, la Piatra-Neamţ s-a turnat din beton soclul, după dimensiunile pe care arhitectul le luase la atelier la Bucureşti. Pe urmă, încărcăm monumentul cu macaraua pe o platformă mare de camion pentru transport.
Ajungem la Piatra Neamţ, încep să descarc, erau 8-10 piese pe dreapta, 8-10 piese pe stânga, simetric tăiate, dar erau cu unghiuri foarte rombice, nu erau paralelograme rectangulare curate. Încep să le plasez de la baza spre sus, şi după aceea al doilea rând.
În timpul amplasării constat un spaţiu din ce in ce mai mare între piese, cam de o jumătate de palmă şi imi dau seama ca era o eroare de unghi al planului inclinat. Pietrele fuseseră tăiate riguros, funcţie de înclinarea planului. Arhitectul nu măsurase exact unghiul planului înclinat de la Bucureşti şi a executat la Piatra Neamţ soclul după o schiţă „artistică” a Valentinei. În loc de 30° a executat 35°. A trebuit să dau totul jos, să determin eroarea şi să încarc cu beton pentru corectare.
Asta, bun, este o altă sculptură.
MN – Celelalte lucrări?
VIRGIL – Celelalte lucrări. Vă dau alta. Eram în 1985, Constantin Drăguţ, iubitul şi scumpul nostru rector era încă în viaţă – a murit la câţiva ani după aceea. Mi-am zis să depun şi eu candidatura la Bucureşti pentru o tabără de creaţie care se organiza lângă Tg. Mureş, la Iernut. Acolo, era un primar, îl cheamă Cornea, care mi-a devenit foarte bun prieten după aceea (îi transmit salutări lui şi nevestei lui cu această ocazie). Cornea este un tip deosebit. Cornea era foarte atins afectiv de fenomenul care s-a petrecut acolo în anii 1944 după 23 august eliberarea ţării: 11.000 de români morţi pe Mureş în 20 de zile. S-a organizat o tabără de sculptură cu 11 artişti ori 11 ani (total 121 sculpturi). S-a ales o colină care a împărţită în 11 secţiuni, urmând ca în fiecare secţiune să fie plasate câte 11 sculpturi ale anului respectiv.
Primarul Cornea asigura mâncare, cazare etc. Exista şi o contribuţie financiară a Uniunii Artiştilor Plastici.
Concret, situaţia strategică (aşa cum am început să spun) era următoarea: pe stânga Mureşului şoseaua naţională este la un kilometru. Paralel, pe malul drept, se află o colină pe 300 m înălţime, cu un unghi de 30°. Tot dealul este de 1 km înălţime fără denivelări, complet descoperit şi fără tranşee. Pe coama asta, după 23 august 1944, 150 de nemţi s-au instalat în buncăre cu mitraliere.
În acelaşi timp la Târnave la 20 km de acolo, era amplasată artileria românească. Ea trebuia să acompanieze atacurile româneşti, prin radio, funcţie de coordonatele pe care le primeau.
Sincronizările decurgeau extrem de prost că săracii romani se trezeau cu tot bombardamentul în cap şi nu puteau să se întoarcă. O catastrofă. Cornea era bolnav de chestia asta.
Subiectul simpozionului era exact acest moment: August 1944. Nu ştiu cum a evoluat simpozionul, sper că a continuat.
MN – Şi lucrarea dumneavoastră?
VIRGIL – Şi eu atunci ce am făcut? Am făcut o sculptură în piatră (cca 22 tone şi 4,5 m înălţime) şi beton, cu o compoziţie de trei cruci suprapuse. Baza este e o cruce de 5 m x 5 m în beton, cu o groapă la mijloc, umplută cu apă, pe care plutesc trandafiri roşii, simbolul sângelui vărsat. Deasupra se află o figură umană monolitică, cu o cască militară pe cap, cu patru braţe în cruce, asemănătoare cu crucea de Lorraine (a doua cruce). A treia cruce am tăiat-o pe piept, aceasta fiind intersectată cu două cercuri concentrice: imaginea care se vede în vizorul unui tir.
MN – La Iernut aveţi încă două lucrări.
VIRGIL – Văd că ştiţi. La Iernut, a fost un moment când, în timp ce eram acolo, Cornea mi-a spus că trebuia să vină şeful statului (era Ceauşescu pe vremea aceea) în zece zile şi trebuia să facă imediat ceva urgent, ca să fie o primire deosebită.
Atunci i-am spus: „Uite, dragul meu, oraşul tău e frumos, tu eşti fain, din punct de vedere strategic tu ai o şosea care taie în două localitatea, deci sunt două accese din două părţi posibile, opuse, nu este ca Bucureştiul să nu ştii prin ce parte se intră, deci să nu ştii unde poţi să plasezi o sculptură. Trebuie un monument cu care să marchezi ambele intrări. Hai să facem acelaşi lucru în două exemplare şi punem două sculpturi abstracte cu elementele de bază economice pe care Iernutul le are: termocentrala şi grâul”. Este un volum de 12 tone, îmi amintesc. Tot monumentul l-am făcut într-un atelier lucrând direct negativul din table de oţel şi piese de lemn, pentru că nu aveam timp s-o modelez. Am făcut totul după o machetă mică. Sculptura se compune din două elemente: un picior rectangular de 6-7 m înălţime, corp comun cu un soclu în pământ de cca 30 tone de beton. Deasupra este un volum ca o carte semideschisă de 4x2m, unde am făcut un simbol al energiei şi jos un spic.
La faţa locului am pus betonul pentru fundaţii. Am făcut în două etape: întâi piesa de jos care trebuia să aibă multă armătură înăuntru din bare de fier de 18-20 mm, pe care am terminat-o cu o placă de fier de 2 cm grosime. Pe urmă, aceeaşi armătură în piesa de sus, pe care am ridicat-o cu macaraua, am plasat-o pe un picior sudând cele două olăci îîntre ele. Muncitorii le-au vopsit imediat, eu am plecat, totul a ieşit bine, primarul a avut o bună imagine, evident.
Bizon ©Marina Nicolaev
MN – Din 2007 sunteţi artistul oficial al armatei franceze. Cum s-a întâmplat acest lucru?
VIRGIL – Afirmativ. Trebuie să vă explic cadrul istoric al acestui corp de pictori ai armatei franceze.
Acum mai bine de 300 de ani, când palatul Versailles era în plină construcţie şi Franţa era în plină perioadă de războaie, Louis XIV avea nevoie de artişti fideli şi foarte competenţi, pentru două motive. Cum pe vremea aceea nu exista nici satelit, nici GPS, nici dromi, aparat de fotografiat, sau hărţi numerizate, ca în războaiele de azi, singura soluţie era să recurgă la o cartografie picturală realistă executată de foarte buni desenatori, pictori, care să redea exact lăţimea fluviului, de unde începea muntele, pe unde treceau cu trupele, unde sunt canalele etc. – ceea ce fac cercetaşii astăzi.
Acesta era primul scop, care a generat în pictură genul numit „scenes de batailles” considerat cea mai dificilă categorie, până la 1900.
Al doilea motiv, era ca regele să recruteze artiştii capabili să picteze să sculpteze etc. pentru realizarea palatului Versailles. Louis XIV a folosit o mare parte din armată la construcţie, dar nu avea cu cine să facă decoraţia.
Handicapul mare era cum să se facă selecţia între artiştii existenţi.
Atunci, Colbert are o idee genială şi spune ceva de genul „Sire, vă propun să îi adunăm pe toţi artiştii si prin comparaţie – ceea ce nu se făcuse până atunci – să vedem care sunt cei mai buni” „Unde să-i expunem?” „În salonul majestăţii voastre, sire”. De acolo vine noţiunea de salon. Termenul în timp s-a banalizat pentru că vorbim astăzi de salon de agricultură, gastronomie etc. Primul salon se face însă la Versailles.
Aşa se organizează un corp al armatei numit „POA” Pictori Oficiali ai Armatei (istoric se cheamă pictori şi nu sculptori, sculptorul să modeleze caii pe câmp).
Superior acestui titlu era Pictorul Oficial al Regelui ( Fragonard, de ex.) A treia categorie erau membrii Academiei care jurizau şi compuneau „Le Salon” (astăzi Salonul Artiştilor Francezi).
La ora actuală, armata franceză dispune de un corp special numit „Pictorii oficiali ai Armatei” care sunt recrutaţi pe criterii profesionale în cadrul unor expoziţii organizate de către Armată şi pe baza unor invitaţii şi recomandări avizate. De exemplu, anul trecut au fost 98 de candidaţi, din care au fost reţinuţi doar 2. Asta se întâmplă.
MN – Trebuie precizat că în Franţa titlul istoric de „Peintre Officiel de l’Armée” este acordat de Ministrul Apărării şi artiştii aparţin de „Service historique de la défense”. Ei poartă titulatura de Pictori ai Armatei. Artiştii sunt stagiari timp de minimum şase ani (voir nouă) şi pe urmă sunt titularizaţi. Pictorii agreaţi (stagiari) nu sunt mai mulţi de douăzeci, pe când numărul Pictorilor titularizaţi este nelimitat. Cu titlul de protocol, Pictorii agreaţi au gradul de căpitan iar Pictorii titulari de comandant. Virgil Maghérusan este unul din cei 46 artişti contemporani care au acest titlu excepţional, şi al doilea francez de origine română (pictorul Paul Anastasiu) prezent în acest corp de elită.
VIRGIL – Astăzi avem la fiecare doi ani un Salon la Hôtel des Invalides, unde Pictorii armatei expun şi în acelaşi timp sunt invitaţi un număr de 150-200 de civili care sunt distinşi la alte saloane importante. Poate unul sau doi dintre ei vor fi după câţiva ani, aleşi, pe bază de un dosar prezentat la nivel înalt. Este important de precizat că este nevoie nu numai de profesionalism ci şi de acurateţe morală. Numirea, aşa cum spuneaţi, este decisă prin decret de către Ministrul Apărării.
Virgil şi Dr. Louis-Marc Servien, comte de Boisdauphin ©Marina Nicolaev
MN – Se recunoaşte din ce în ce mai mult valoarea Şcolii de arte plastice româneşti în lume, începând de la Constantin Brâncuşi, un artist universal de necontestat. La ora actuală, sunt mulţi sculptori români aflaţi pe treptele cele mai înalte ale Artei: Ion Irimescu, Constantin Lucaci, Paul Vasilescu, Ion Mândrescu, George Apostu, Iliescu Călineşti, Mihai Buculei, Mircea Spătaru, Nicăpetre, Nicolae Băndărău, Ovidiu Maitec, Pasima, Sava Stoianov, Vlad Ciobanu, Aurel Ierulescu ş.a. Unii v-au fost profesori, alţii colegi. Ce părere aveţi despre şcoala românească despre artă şi mai ales, ultima întrebare: când doriţi să faceţi o retrospectivă în România?
VIRGIL – Ce părere am despre şcoala românească? Este o realitate, nu este numai părerea mea: este o părere obiectivă este în fond o excelentă şcoală, şi o afirm de multe ori la microfon când mi se dă ocazia şi este contextul: Şcoala românească este Academia franceză creată între anii 1670-1830, pe care francezii au exportat-o în toată lumea, inclusiv România. Aşa cum vă spuneam la începutul interviului. Artiştii români veneau în Franţa între 1800-1940 să îşi facă studiile aici, fie pe banii lor, fie pe bursa statutului român. Unii rămâneau pe loc şi deveneau francezi, alţii se întorceau acasă. Pe scurt, arta franceză a fost exportată peste tot din America latină până în Rusia. Academia franceză a creat Şcoala românească şi instaurarea comunismului după 1945 a profitat de cunoaşterea aceasta, a ştiut să folosească bazele artelor franceze deja existente. Venind şi trăind în Occident îmi dau seama că democraţia şi libertatea de liber acces la a învăţa ce vrei, a dus la faptul că suntem prea mulţi artişti şi nu totdeauna la acelaşi nivel, bineînţeles. Sunt tipi formidabili foarte buni, dar şi aici, raportat la numărul total, profesionismul este redus.
Vorbind despre şcoala românească, probabil că ştiţi că am mediat, în noiembrie 2006, o invitaţie (gratuită) pentru o delegaţie de artişti români, cu ocazia intrării României în U.E., la primul salon „Art en capital” la Grand Palais.
L-aţi evocat pe Constantin Lucaci, un maestru în oţel inoxidabil! Lucrând pentru el am avut ocazia să-mi perfecţionez cunoştinţele în tehnica bătutuluiîn inox şi am învăţat utilizarea corectă a maşinii de mărit.
Inoxurile lui! Nu am văzut pe nimeni de 20 de ani de când sunt aici să facă inoxuri ca el bătute la ciocan, concave, convexe şi apoi sudate.
Acum 100 de ani, francezii erau cei mai buni în bătut, tehnica se numeşte „cuivre repoussé”: Bartholdi a făcut statuia Libertăţii numai cu ciocanul (Frederic Auguste Bartholdi a proiectat şi realizat învelişul de cupru al statuii Libertăţii- MN) . Este o ştiinţă franceză! Lucaci şi-a permis luxul să atace inoxul, care este mult dur decât cuprul. El a reuşit acolo în Bucureştiul lui, în Reşiţa lui, cu mintea lui tehnică. Am avut şansa să învăţ acolo, lângă el, ceea ce mi-a servit enorm. Niciunul nu ştia să lustruiască piesele de inox ca el. De multe ori, râdea de noi, ne spunea că trebuie vin alb, puneam pe pâslă de lână şi vin alb, dar degeaba, nimeni nu reuşea ca el.
MN – Şi când veţi dori să organizaţi o expoziţie retrospectivă în România? V-aţi gândit?
VIRGIL – Nu m-am gândit, am atâta de lucru! Nu mi-am pus problema asta. Dar de ce nu? În orice caz, se va face, chiar dacă vreau sau dacă nu vreau. Dacă n-aş vrea, se va face după moartea mea, în mod sigur. Nu s-a ivit ocazia. De ce nu? Nu m-am gândit încă la asta pentru că am multă muncă, nu sunt milionar, îmi place să lucrez, asta e tot.
MN – Maestre Virgil, vă mulţumesc.
VIRGIL
PICTOR OFICIAL AL ARMATEI FRANCEZE
studii: Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu Bucureşti România 1979.
Membru titular al Société des Artistes Français si al Fondation Taylor, Paris.
DISTINCŢII
2010 – MEDAILLE VERMEIL de la Ville PARIS.
2009 – MEDAILLE D’HONNEUR Salonul Artistilor Francezi , ART EN CAPITAL, Grand Palais, Paris.
MEDAILLE D’OR a Primăriei arondismentului 4 Paris.
MEDAILLE de la Ville BONDY, Seine St Denis.
2008 – MEDAILLE de la Ville LIVRY-GARGAN, Seine St Denis.
2007 – GRAND PRIX E.M. SANDOZ Fondation Taylor, la Salon ART EN CAPITAL, Grand Palais Paris 2006
– PREMIER PRIX SCULPTURĂ, XVe SALON NATIONAL des PEINTRES de TARMÉE, Hôtel des Invalides, Paris
2006 – PRIX STANISLAS decernat de Oraşul NANCY, la XXI Salon International SODAL.
– MEDAILLE D’OR Association Artistique de la Préfecture de Police, Hôtel de Ville de Paris.
2005 – MEDAILLE D’OR Salon des Artistes Français, Paris.
– PREMIER PRIX DE SCULPTURE, XlVe SALON NATIONAL des PEINTRES de VARMÉE, Hôtel des Invalides, Paris.
PREMIER PRIX CONSEIL GÉNÉRAL dTNDRE et LOIRE, Salon de Peinture et Sculpture de Ste Maure en Touraine.
2004 – PRIX l’UNIVERS des ARTS, par l’Association Artistique de la Préfecture de Police, Paris.
2003 – PRIX E.M SANDOZ, par la Fondation Taylor, au Salon des Artistes Français, Paris.
2002 – PRIX BAUMEL-SCHWENCK, de la Société Nationale des Beaux-Arts, Carrousel du Louvre, Paris.
– GRANDE MEDAILLE D’HONNEUR a Oraşului Cannes, France.
2001 – GRAND PRIX DE SCULPTURE, cu Plaquette d’Or MCA, Cannes, France.
– MEDAILLE D’OR la Salon Officiel de la Ville de Vincennes.
2000 – BRITISH SPORTING ART TRUST AWARD, Society of Equestrian Artists, CHRISTIE’S, Londres.
– MEDAILLE D’HONNEUR de la Ville de Marseille.
PREMIER GRAND PRIX de SCULPTURE, avec Plaquette d’Or MCA, Marseille.
1999 – PREMIER PRIX de Sculpture Plastica Latina, France.
1997 – MÉDAILLE D’OR du Mérite Artistique Européen – France.
PREMIER PRIX, Symposium Européen de Sculpture sur Pierre, Château de Serrans, France.
1995 – PREMIER PRIX de Sculpture au Salon Art Cheval, Saumur, France.
EXPOZIŢII DE ARTĂ PLASTICĂ
FRANŢA : Salon des Artistes Français; Société Nationale des Beaux-Arts ; Salon d’Automne ; Salon Violet; Biennale Internationale de Rambouillet; Salon de la Préfecture de Police de Paris; Art-Auction Deauville; «Le Cheval en Bronze» au Château de Maisons-Maisons-Laffitte; Grand Marché d’Art Contemporain de Paris; Invité d’Honneur d’innombrables Salons d’Art etc.
Convenţii (du 25/11/1999 et 12/05/2005) cu l’École Nationale d’Équitation – CADRE NOIR de SAUMUR – pentru ilustrarea în sculptură a tehnicităţii în istoria echitaţiei franceze de înaltă şcoală.
MAREA BRITANIE: CHRISTIE’S, St James’s, Londres avec la Society of Equestrian Artists; Royal Society of British Artists et Royal Marine Society of Artists aux MALL GALLERIES, Londres; Royal Glasgow Institute of Fine Arts aux McLLELAN GALLERIES; Royal Birmingham Society of Artists; Royal West of England Academy of Arts à Bristol; Norwood Ravenswood Art § Sale Exhibition; Portrait Exhibition à Fedden Gallery RWA Bristol; etc.
ITALIA: Biennale Internationale Dantesca de Ravenne en 1990, 1998, 2003.
SPANIA : Euro Art’98 à Barcelone.
BELGIA: Salon d’Europe ’96 – Bruxelles ; Art Nocturne Knokke 2003 ; LINEART Gand 2003.
ELVEŢIA: Grand Marché d’Art Contemporain -Lausanne 2001 ; EUROP’ART 2002- Genève.
ARTĂ MONUMENTALĂ
ROMÂNIA – 7 sculpturi monumentale până la 18 m înălţime îm piatră, marmură, inox, bronz etc.
FRANŢA – «Astrale Symphonie en V», Château de Serrans, 4,50m hauteur, august 1997.
«Portrait de T. Paqué», St Avoid, Lorraine, h1,20m hauteur, bronze, septembrie 2006.
«Sanglier le Brave», comandă particulară, 3m înălţime, bronz
« Amour de Licornes», comandă publică, St Avoid, Lorraine, 1,40m înălţime septembrie 2007. MAREA BRITANIE – «Le Bison, Force et Vitesse », – Burton on Trent, 3m înălţime noiembrie 2001.
SALOANE ECVESTRE
FRANTA – Saloanele Cheval-Paris, Nancy, Colmar, Equita’Lyon, Avignon; Horse Expo Deauville; Jumpings Internationaux – Caen, Alençon, Deauville, Bordeaux, Chantilly; Masters de Jardy-Paris; Expos sur Hippodromes à Clairefontaine Chantilly pentru Prix du Jockey Club et Diane-Hermès, Longtemps pentru Prix de l’Arc de Triomphe, St Cloud aux Ventes Goffs, Vincennes pentru Prix d’Amérique; Fontainebleau, Open de Polo d’Aprémont, etc.
GERMANIA- Equitana Essen; Jumping Munich Indoors; Jeux Équestres Mondiaux d’Achen.
ELVEŢIA – Championnats d’Europe de Jumping -St Gall; CSIW- Championnats du Monde -Genève.
SPANIA – Féria de Jerez, Andalousie.
OLANDA – Jumping de Maastricht.
PORTUGALIA – Festival International des Chevaux Lusitaniens, Lisabona
©Marina Nicolaev