Din clipa despărţirii-n hău,
în gânduri ard să mă ascund.
Să ning albastru-n părul tău,
cu aştri ochii să-mi inund.
Purtat de valuri Karmă vagă,
sa-ţi dau un biet sărut de ger,
blestemul care ne mai leagă
să-ncap în basmul efemer.
Să te conduc din zarva lumii,
sub pleoapa rece, un mister.
Să-ţi caute-n palmă nebunii,
nevinovat, sfârşit stingher.
Din rostul vieţii, preacurată,
în febra gleznelor îmi cazi.
Cu pretul insomniei…toată,
prin cercuri albe-mi vii şi azi.
Eu sunt pustiu, tu îmi eşti oază…
în frâu spre trecerea slăvită,
pe strunele ce mai vibrează,
prin constelaţia vrăjită.
Îmi bea din adevăr lumina,
să mă petrec cu tine-n Rai,
şi-apoi ne vom vărsa ţărâna,
într-un suspin prelung de nai.