Turcia are 72 de milioane de locuitori cu o varsta medie de 29 de ani, cu 60% din populatie sub 35 de ani si cu o evolutie demografica favorabila. In ultimii opt ani, noua administratie de la Ankara a corectat deteriorarea economico-sociala din trecut, a asigurat o crestere economica remarcabila si a adoptat o politica externa asertiva.
Plasata intr-o regiune de mare importanta strategica, aproape de Europa, Asia Centrala, Orientul Mijlociu, Caucaz si Africa de Nord, Turcia a devenit o putere regionala redutabila. In 2009, recunoscand importanta tarii, noul-ales presedinte american Barak Obama a decis sa faca prima vizita oficiala in strainatate la Ankara.
Partidul Justitiei si Dezvoltarii a venit la putere in urma alegerilor din 2002. Primul ministru Recep Erdogan a domolit secularizarea stricta a societatii impusa in trecut de militarii turci si, fara sa promoveze fundamentalism, a permis restabilirea identitatii musulmane a turcilor. Ceeace a creat sentimente favorabile fata de Turcia in celelalte tari predominant islamice. Premierul Erdogan si ministrul de externe Ahmet Davutoglu au fost primiti cu bratele deschise in tarile arabe, la Teheran si in statele islamice din zona Marii Caspice.
Tratativele de aderare a Turciei la Uniunea Europeana, incepute in 2004, s-au impotmolit in ultimii ani din cauza unor divergente aparent inflexibile in problema Ciprului, din motive culturale, sociale si religioase si mai ales din cauza ostilitatii fatise a unor lideri din eruopeni in frunte cu presedintele francez Nicolas Sarcozy. Frustrati de tergiversarea tratativelor, liderii de la Ankara, in declaratiile lor, au diminuat importanta aderarii la UE. Fiind un coridor vital pentru exportul de hidrocarburi din Asia Centrala si din bazinul Marii Caspice spre Europa, Turcia are o importanta strategica deosebita pentru UE. Premierul spaniol Jose Luis Zapatero, care si-a asumat presedentia rotativa a Consiliului UE in ianuarie 2010, incearca sa revitalizeze negocierile de aderare cu Turcia despre care el crede ca merita sa devina membra a UE.
Ca sa satisfaca premisele admiterii in UE, guvernul Erdogan a instituit reforme drastice care au transferat puterea politica de la generali la conducerea civila, au liberalizat economia si au detensionat relatiile statului cu minoritatea kurda. In urma acestor reforme, Turcia a progresat economic in mod impresionant. In ultimii sase ani, produsul intern brut (PIB) a crescut in medie cu 7% anual. Datoriile statului au scazut de la 72% din PBI in 2002 la 39% in 2009. Exporturile de produse is servicii in tarile vecine au crescut vertiginos. Turcii au construit aeropoarte, hotele si scoli in tarile din vecinatate. Economia Turciei s-a dovedit a fi suficient de robusta ca sa-si revina dupa criza economico-financiara globala fara ajutorul FMI.
Politica de autoizolare regionla din trecut a fost inlocuita cu o deschidere exemplara fata de toate tarile din vecinatate. Davutoglu, unul dontre cei mai inspirati ministrii de externe ai Turciei moderne, a pus bazele unei politici independente bazata pe stabilirea unor relatii de cooperare multilaterala cu statele din regiune. El considera ca avansarea interdependentei reciproce intre vecini evita situatii conflictuale, asigura stabilitate si promoveaza progres economic.
Perceptia Turciei in strainatate ca ar fi un vasal-lacheu al Statelor Unite s-a spulberat in 2003 cand parlamentul de la Ankara a refuzat sa permita militarilor americani sa deschida un al doilea front impotriva Irakului prin Turcia. Notabil, deciziile de a ameliora relatiile Turciei cu tari vecine precum Iran si Siria au fost luate fara consultari prealabile cu Washingtonul.
Guvernul Erdogan a stabilit acorduri de cooperare politica, economica si de securitate cu statele arabe si cu Iran, Azerbaidjan, Turkmenistan, si Kazahstan. In 2009, presedintele Kazhstanului Nursultan Nazarbaiev si presedintele turc Abdullah Gul, au semnat un acord avansat de securitate prin care au decis sa organizeze exercitii militare comune si prin care Turcia s-a obligat sa insturiasca, sa modernizeze si sa furnizeze armament pentru armata Kazahstanului. Turcii au construit o baza navala la Aktan si instalatii portuare la Yeralievo in Kazahstan.
In pofida confruntarilor militare istorice din vremea otomana si a ostilitatilor din perioada Razboiului Rece, relatiile ruso-turce s-au ameliorat in ultimii opt ani. In august 2010, o delegatie turca condusa de Erdogan s-a intalnit la Moscova cu presedintele Dimitri Medvedev si cu premierul Vladimir Purin intr-o atmosfera cordiala. Demnitarii respectivi au decis sa intensifice tranzactiile comerciale anuale dintre cele doua tari de la o valoare de 35 la 100 de miliarde USD in urmatorii 5 ani, sa incurajeze investitiile externe reciproce si sa extinda colaborarea in domeniul energetic. Turcia importa din Rusia aproape 70% din gazele naturale consumate domestic. Ankara a permis companiei ruse Gazprom sa construiasca prin Turcia gazoductul „South Stream” spre Europa, ocolind Ucraina si Belarus. In schimb, Moscova a promis sa participe la construirea unui oleoduct de al portul Samsun de la Marea Neagra pana la terminalul Ceyhan de la Marea Mediterana ca sa reduca traficul prin stramtorile Dardanele. Erdogan a fost receptiv la oferta lui Putin de a construi o centrala nucleara producatoare de electricitate in Turcia.
In anii 90, inainte de victoria electorala a partidului Justitiei si Dezvoltarii, cand prospectele de pace intre Israel si palestinieni pareau realizabile, Turcia a avut relatii excelente si un adevarat parteneriat strategic cu statul Israel. Ambele tari beneficiau. Israelul isi diminua starea de izolare regionala, trimetea turisti in Turcia si, profitand de aspectul de „alianta”, putea pune presiune asupra Siriei. In schimb, Turcia obtinea de la surse israeliene armament si tehnologie avansata care, in acea perioada, nu erau accesibile de la SUA sau UE. In urma alegerilor din 2002, relatiile dintre Ankara si Ierusalim s-au racit. Erdogan a denuntat politica Israelului in Cisiordania si in Gaza ca „terorism de stat”, a primit in vizite amicale reprezentanti ai organizaiei palestiniene Hamas si a condamnat incursiunile militare ale armatei israeliene in Liban si in Gaza. Regretabil, guvernul Erdogan nu a facut nimic ca sa combata sentimentele ostile ale populatiei turce fata de Israel.
Recent, Turcia si Armenia au initiat discutii tentative ca sa restabileasca relatii diplomatice, sa reduca animozitatea istorica si sa redeschida frontiera comuna. Pana in prezent, obstacolele diplomatice, ambitiile Ierevanului in provincia azera Ngorno-Karabah si ostilitatea reciproca a parlamentelor respective au prevenit reconcilierea preconizata de sefii de stat.
Este clar ca, mai mult decat Iranul, Turcia a beneficiat in urma evenimentelor din Orientul Mijlociu din ultimii 10 ani. Interventiile militare ale Statelor Unite, cu intentia de a impune prin forta o anumita „ordine preferata”, intr-o regiune instabila, ravasita de conflicte etnice, culturale si religioase, au avut consecinte neprevazute. Razboiaele din Irak si Afganistan au creat un vid de putere care a permis Turciei sa-si consolideze influenta politica, economica si de securitate, sa-si redefineasca interesele nationale si sa devina un partcipant important in evolutia viitoare a Orientului Mijlociu.
S-ar putea adaoga practica pragmatica a diplomatiei turcesti si rezultatele acesteia in mai multe directii excelente.
Ultima vizita a primului ministru turc Erdogan in Grecia este un exemplu de reusita si mai ales de exprimare clara.
Reformarea sistemului lasat mostenire de fondatorul republicii seculare turce pare sa fie o incercare riscanta.
In fapt sistemul religios este adaptat unei practici moderne care il indeparteaza de extremism.
Acesta va merge atita timp cit se poate sustine cresterea economica, dar in momentul in care criza ar pune stapinire atunci si sistemul politic se poate transmforma in extremist.
SUA si UK au facut greseala de a arata Turcia Europei si invers si a inocula virusul aderarii care nerealist.
Initial se prevedea o regiune de influienta in asia centrala, apoi s-a promis Europa.
Europa are si asa asperitatile ei si probleme rezutlate din heterogenitatea partilor.
Turcia se paote unic cu tari Balcanice nu cu Europa de vest.
Oricum este posibil sa vedem o „Turcie Mare” din Bosnia si pina in Caucaz.
Sa nu uitam ca in Turcia doar o parte realmente secularizata a clasei conducatoare sprijinita de militari este cea care – in permamenta criticata de democratiile occidentale „politic corecte” – inca mai tine piept (dar pentru cit timp?)unei ofensive islamiste, ce ameninta sa acapareze marea masa – asa cum s-a intimplat in Iran, Afganistan, s.a.m.d. O stare de echilibru nu tocmai perfect stabil – si care nu stiu cit poate impune comunitatii europene. Iar ipoteza „unirii cu tarile Balcanice” – imi da fiori, parca n-as admite-o nici in gluma. Istoria ultimilor 400 de ani nu ne-a invatat nimic?