îmi plâng gândurile
separate de inechităţi
înspre partea dreaptă a obrazului
cu ridurile şi regretele existenţiale
ale unor aşa zişi oameni
ce doar par
a fi.
mă dor aşteptările celor două decenii
de speranţe moarte din faşă
şi parcă murim înaintea lor
uitaţi de sufletele de iască
în afara unei petale
de trandafir.
se mai cerne o zi pe potecile udate
de lacrimile copiilor ce nu mai zâmbesc
la trecerea unei caravane cu fapte
ei cântă şi iarăşi cerşesc
o porţie de magiun şi o bucată de pâine
neagră e seara şi trece un câine
ce latră la cerul comun
al bogatului şi săracului de lângă mine
ce-şi cere un petic de viaţă decentă
ca tine sau ca voi
„oameni” de fier.