timpul îmi striveşte pântecul,
suspinul e trigrama doinei,
tatuată pe sânul stâng… vârtej
din umbre de arţari, croncănind
a sfârşit, ţinând sub aripă
ochiul de lebădă, lacrimă.
şi moartea dă ora exactă…
mai primeşte o rădăcină de vise,
sângele ei respiră pe glezne,
unde implorarea se face lac
din dantele, inimă rămasă
pe dor, diluând diavoli…
fereastra are valuri, mari,
asemănări cu fluviile…
îi cresc sâni telepatici, moi,
şuierul o prinde cu braţele
pline de amintiri, arzând,
delirând, ca virgulele tale.
diagonala se răceşte, calul ei
aleargă prin castelul cu anemone,
dezleagă ceaţa, cuţitul îl pune
pe mormântul dorinţei de fugă!
şi totul se ascunde, şi genele orbului!
9 mai 2010, 06:52