şi plouă, lacrimile pornesc…
ploaie… dublă! Dora plouă, e o paralelă.
în suflet, are dulceaţă de lapte! se zbate, el nu o aude. ar contura universul, mereu! ar striga: te iubesc, chiar dacă nu voi fi niciodată ceea ce mi-am dorit să fiu! şi, brusc, fulgerul o mângâie… şi se repetă, aşa, ca să-i lumineze simplitatea! durerea nu mai miroase a narcise, nu se mai prelungeşte cu liliac…
eu sunt Dora… e vremea să recunosc, desenul plânge ca floarea-soarelui.
şi fulgeră, fulgeră! semne de mirare se adună, zidul îşi îndoaie dreptatea, pofteşte la liniştea portocalie a unui flamingo, la iarbă… şi cad! iluzie: soarele apare pe infinitul gâtului meu, mă învaţă să-mi dizolv credinţa în psalmul trifoilor, să număr trinitatea îngerilor!
şi fulgeră din trei în trei, colierul seamănă cu acele de sidef ale lunii, zornăie a clopoţei de argint, a copii, a culori, a concluzie… “iar duminică e biserică.”
de fapt, e tăcerea mea, mersul spre punct. şi-o aud pe Marie.. “îmi place pisicuţa-mandarină.”
6 mai 2010, 22:06