Personaj intrat în legendă, iubit, admirat, adulat, detestat, ponegrit, contestat, hulit, Adam Michnik este unul dintre cei mai cunoscuţi intelectuali critici ai timpurilor noastre.
În raport cu el, nimeni nu rămâne neutru. De câteva decenii, numele lui Michnik este menit să stârnească intense emoţii, loialităţi şi aversiuni. Este un magnet al pasiunilor, pozitive şi negative. Istoric cu intuiţii unice, îndrăgostit pătimaş de cultura poloneză, discipol al lui Leszek Kołakowski, Isaiah Berlin, Thomas Mann, al lui Camus şi al Hannei Arendt, eretic şi rebel, iconoclast şi apostat, campion statornic al cauzei „celor umiliţi şi bătuţi” (Zbigniew Herbert), din orice parte a lumii, Michnik a fost şi rămâne un mare nonconformist, un idealist care îşi poate adeseori nedumeri amicii prin poziţiile sale à contre courant. Este un spirit eminamente liber.
Editura Polirom lansează vineri, 19 iunie, la Colegiul Noua Europă, şi sâmbătă, 20 iunie, în cadrul târgului de carte Bookfest, volumul „Mărturisirile unui disident convertit”. Mi se pare extrem de important faptul că acest volum apare acum în româneşte, aproape simultan cu prima parte din magistrala trilogie a lui Leszek Kołakowski despre Principalele curente ale marxismului (Curtea Veche, 2009). Volumul de faţă, frumos tradus de Sabra Daici, beneficiază de o postfaţă semnată de regretatul profesor preot Józef Stanisław Tischner. Reiau aici fragmente din prefaţa mea. Sunt luminate în acest substanţial şi mişcător volum dilemele intelectualităţii liberale de stânga poloneze, calea lui Michnik dinspre un ateism de sorginte iluministă către o înţelegere profundă a rolului Bisericii Catolice în rezistenţa antitotalitară şi menţinerea demnităţii naţiunii poloneze.
Cartea cuprinde eseuri fundamentale despre experienţa Solidarităţii, despre lecţiile disidenţei, despre noile forme de radicalism născute pe fondul colapsului sovietismului în versiunea sa est-europeană şi, în chip specific, poloneză. Avem, de asemenea, aici texte cât se poate de revelatoare despre antisemitismul de după Auschwitz, despre dezbaterile din Polonia legate de masacrul de la Jedwabne, de pogromul postbelic de la Kielce şi de reacţiile Episcopatului în legătură cu aceste momente cumplite din istoria poloneză relativ recentă. Este salutar curajul lui Michnik de a aborda frontal, fără inhibiţii şi prejudecăţi, fără acele stingheritoare contorsiuni pseudo-explicative care anulează însăşi posibilitatea analizei, teme precum obsesia „conspiraţiei iudeobolşevice”, prezenţa unor cadre de origine evreiască în instituţiile staliniste, persistenţa miturilor xenofob-naţionaliste în perioada aşa-numitei Polonii Populare şi resurecţia lor astăzi, sub diverse deghizări mai mult sau mai puţin transparente, însă nu mai puţin toxice.
Ideile lui Michnik despre ceea ce aş numi dialectica deziluziei sunt consonante cu analizele consacrate revizionismului marxist de către mentorul şi prietenul său, Leszek Kołakowski precum şi cu viziunea omului de care a fost legat printr-o dragoste fraternă, disidentul paradigmatic care a fost Jacek Kuron (superb eseul dedicat acestui pedagog al libertăţii care, încă din anii ’60, a sfidat cu înţelept eroism dictatura comunistă). Poţi să te afli în dezacord cu unele din poziţiile polemice lui Michnik, mai ales în chestiunile legate de decomunizare şi lustraţie, dar acest lucru nu înseamnă nicicum o diminuare a preţuirii pentru cel care a simbolizat, în timpurile întunecate ale comunismului, idealul şi aspiraţiile unui popor care nu a acceptat îngenuncherea. Ceea ce îl îngrijorează pe Michnik este radicalismul neo-iacobin, rigorismul vindicativ, mai ales când acesta este trâmbiţat de cei care nu au scos o vorbă contra comunismului înainte de colapsul acestui sistem (ori uneori au şi colaborat euforic). Îl exasperează les enragés, pe care îi suspectează de dublă contabilitate morală, de fariseism şi chiar de aventurism iresponsabil. Nu se opune însă, din câte înţeleg eu, ideii de justiţie morală. În mod cert, este un adversar ireconciliabil al amneziei.
Valorile pe care le susţine Adam Michnik sunt, aşadar, legate de idealurile, năzuinţele şi practicile societăţii civile, de strategia pe care chiar el a formulat- o a noului evoluţionism. O strategie care respinge violenţa, fanatismul, duplicitatea. Este de mirare că istoricul polonez a fost atât de apropiat de ideile lui Ioan Paul al II-lea? S-a convertit într-adevăr Michnik? Numai în sensul recunoaşterii tot mai insistente a pluralismului intrinsec al lumii valorilor, al abandonării oricăror aspiraţii de tămăduire a lumii hic et nunc, prin soluţii radicale. Michnik susţine, aşadar, o viziune anti-utopică, anti-absolutistă, anti-monopolistă în planul gândirii, o perspectivă umanistă, raţională şi plină de compasiune pentru victime atunci când se discută chestiunea esenţială a filosofiei politice contemporane: relaţia dintre adevăr şi minciună, dintre libertate şi barbarie, dintre bine şi rău în aventura politică a modernităţii. La acest capitol, singurul decisiv, pariul lui Michnik s-a devedit câştigător.
Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu http://tismaneanu.wordpress.com.