ACUM.TV

Cine este Béla Károlyi? Biografia sa este disponibilă în mediul internautic. Născut la Cluj, pe 13 septembrie 1942, într-o familie de intelectuali. Ce nu mai are cum să spună biografia e ceea ce se constituie în una din raţiunile de a fi ale articolului de faţă. Ioan Chirilă precizează în cartea Nadia că viitorul antrenor de gimnastică absolvise Institutul de Educaţie Fizică şi Sport cu specializarea… handbal şi schi. Ambele sporturi, cum vom vedea, debuşeuri naturale pentru energia explozivă a unui temperament sangvin şi o vitalitate remarcabilă. Pasiunea pentru schi s-ar putea explica prin relaţia inerentă cu muntele, stabilită de-a lungul vacanţelor petrecute la poalele Parângului, Retezatului şi a Vâlcanului, într-un orăşel minier de pe valea Jiului de vest, numit, emblematic, Vulcan. La surorile tatălui său. Vacanţele copilului şi apoi adolescentului erau, pentru Károlyi Jénká, învăţătoare la Şcoala Maghiară locală, dublu prilej de mândrie şi stres. Căci energia nepotului se descărca în fel şi chip, oarecum dezlănţuit, provocând o sumă de reclamaţii ale mamelor victimelor nevinovatelor turbulenţe ale băiatului. La fel de mândră era Jénká neni de sora mult mai cuminte a lui Béla, companie inerentă a aceloraşi vacanţe. Dar care n-a lăsat nici o urmă în istoria sportului românesc. Şi nici în istoria patriei în genral. Fiind a cincea şi ultima generaţie de mocani şi simţinudu-mă ca atare îmi place să cred că proximitatea sufletului munţilor va fi canalizat firea băiatului născut pe valea Someşului către personalitatea accentuată pe care i-o cunoaştem. Fapt e că Valea a continuat să-l marcheze, fiind repartizat la Lupeni, mai sus cu 6 kilometri pe acelaşi curs al Jiului apusean. Căsătorit între timp cu Márta, colegă de facultate, o femeie la fel de puternică, dar cu talentul de a-şi manoifesta forţa într-o manieră mai maleabilă. Flexibilă, înţeleaptă, dar ireductibilă. Fără un atare catalizator, mulţi bărbaţi dotaţi s-ar fi pierdut, risipindu-şi calităţile. Soarta i-a jucat un renghi care, din perspectiva actuală pare plin de humor. A fost mutat… disciplinar la Oneşti, un orăşel abia mai mare ca Lupenii, dar aflat pe coordonatele industrializării. Soţia l-a urmat fără preget. Să-l lăsăm o clipă pe profesorul de handbal şi schi pentru a da ceasul înapoi nu mult. După medaliile cucerite tradiţional de gimnastica românească la Olimpiade, pe vremea sportivelor “femei în toată regula, de se cutremura sala când făceau flic-flack pe bârnă” (spune regretatul antrenor de fotbal, pitorescul Valentin Stănescu), ruşii au fot primii care, după modelul înotătorilor australieni copii, au luat caimacul olimpic, fiind primii care au venit cu sportive pubere. Coeficienţii biomecanici le făceau net competitive. Cineva din conducerea sportului naţional decisese atunci înfiinţarea unui centru de gimnastică în oraşul chimiei, la confluenţa celor 4 râuri. Cu un liceu de gimnastică, redus la debut la o singură clasă specială. Cu profesori ce însoţeau elevele sportive în stagiile lor de pregătire pe alte meleaguri. Asta după Olimpiada mexicană din 1968. Prima generaţie a fost însă un eşec. Fetele erau deja adolescente, greu de convertit în… trupe de commando superantrenate. Mi-o amintesc pe şefa lor de promoţie, Paula Ioan, o frumuseţe delicată. De ce? Pentru că, în ciuda speranţelor bunicii mele materne, născute într-un sat de munte nu departe de Oneşti şi care m-ar fi dorit pe aproape, am refuzat postul de profesor privilegiat la acel liceu. Acelaşi cineva, care îl cunoştea pe Béla şi-i aprecia just resursele, a luat o decizie aparent paradoxală, numindu-l pe proaspătul exilat disciplinar la conducerea centrului sportiv. A urmat selecţia dură, convingerea părinţilor, transformarea chinuitoare a unor copiliţe în soldaţi de elită, şansa inerentă statistic a apariţiei unui diamant între perluţe, explozia Nadiei, dezechilibrarea rusoaicelor şi tot ce se cunoaşte. Drept pentru care nu voi insista, cariera medaliată ţine de la historia oficial. Ce vreau să subliniez e conjugarea între două exemplare de excepţie ale rasei carpatine. Dacă am amintit, în treacăt, presupusa inducţie sufletească a muntelui în fiinţa oricum puternică a lui Béla, catalizând acea fibră de răzbătător, în copiliţa ce i-a jucat rolul de diamant al coroanei preexista aceeaşi genă (în sens metaforic) care deosebeşte pe mocani de cojani. Părinţii fetei fiind originari, pur întâmplător, din satul de munte, ars de două ori de armatele germane în retragerile lor spre finele celor două războaie, sat natal al bunicii mele materne. Pe care humorul imanent al vieţii o făcuse… prietenă, în orăşelul de pe Jiul apusean, cu Jénka neni. Întgr-o epocă intermediară a vieţii. Fără îndoială, aceste precizări de amănunt nu au rolul mărturiei naive a unui copil anonim din Mark Twain (“şi mie mi-a tras odată Tom Sawyer o palmă”) ci eclusiv de a explica cunoaşterea întâmplătoare a acestor date biografice ale celor două personaje conjugate.

După Montreal, conducerea sportului imperial, anesteziată de surprindere, a reacţionat dur. Cine ieşea din front, mai ales sub reflectoarele admirative ale occidentului, trebuia trântit în banca lui. Au umblat la arbitraje. Pe care le controlau suveran, inclusiv prin subalternii coloniali redegişti. Aşa s-a făcut că echipa României s-a retras în semn de protest împotriva flagrantelor nedreptăţi de arbitraj la campionatele de la Praga, în 1979, am uitat dacă europene sau mondiale. Evident, cu aprobare de la cel mai înalt nivel, al conducerii de partid. Pentru ca un an mai târziu, la Olimpiada râsului, de la Moskova, Nadia să fie depunctată după o aşteptare ridicolă de 45 minute pe podium. Îndeajuns pentru alchimia inversă malefică, ce i-a transformat aurul în argint.

Bela a strâns din dinţi, s-a asigurat că Márta îi e alături şi a copt-o. A îndemnat securiştii pe o pistă falsă (“aveţi grijă, Nadia vrea s-o taie”) şi au şters-o din cantonament. Aveau la ei numai viaţa, determinarea, meseria, palmaresul şi faima. Au ajuns antrenorii echipei feminine de gimnastică la Olimpiada simetrică de la Los Angeles. Confruntare sportivă directă cu echipa României. Káti Szabo a câştigat nu puţine medalii pentru România, dar Mary Lou Retton a luat-o pe cea mai preţioasă: cea de la individual compus. Apoi, la Seoul, în 1988, noua elevă, Dominique Moceanu, descendenta unei familii de imigranţi români, a pierdut în faţa româncelor legale. Dar nu fără a obţine şi ea medalii. O revanşă a sportivelor ţării părăsite, dar una la cel mai înalt nivel.

Peste doi ani, Cristian Ţopescu, acum proaspăt senator PNL, celebrul crainic de televiziune, reuşise să-i alăture pe Béla şi Nadia în studioul Televiziunii Române, comentând o competiţie de gimnastică feminină. Fostul schior a surprins publicul cu un debit verbal năucitor şi cu un haz debordant, reducând-o pe marea sportivă la rolul de a râde permanent.

Peste ani, alt teleast de accentuat relief, coincidenţă, candidat acum tot pentru PNL, dar fără succes, actorul timişorean Florin Călinescu, îl invitase la zgomotoasa lui emisiune Chestiunea zilei. Unde tupeul şi şcoala străzii îl făceau să-şi domine invitaţii, între care personalităţi foarte puternice, cum ar fi poeta Ana Blandiana, actual lider al fundaţiei Academia Civică şi al Memorialului de la Sighet. Dintre sute de oaspeţi, numai doi l-au blocat pur şi simplu pe irezistibilul comic. Elisabeta Rizea, supravieţuitoarea gulagului românesc, între timp plecată puţin să-şi reîntâlnească luptătorii din munţi şi… da, Béla Károlyi. Atunci a aflat publicul român că, afară de şcoala de gimnastică, soţii care-şi începuseră cariera într-un orăşel montan, aveau acum în State un ranch de 1200 de hectare.

Premiera electorală din ziua sfântului Andrei a permis unor cetăţeni de origine română să candideze, în colegii trasate pe harta ţărilor lor de adopţie, pentru Parlamentul de la Bucureşti. UDMR (cine altcineva?) l-a convins pe Béla să candideze la Senat. Din păcate, sistemul chisnovatic al redistribuirilor, l-a făcut să piardă alegerile. Şi aici ajungem la raţiunea de fond a articolului. La motivul de a-l concepe acum, nu mai devreme sau mai târziu. Trecutul e important, din două puncte de vedere: Schiţarea unui panteon natural al figurilor naţionale reliefate şi producătoare de consecinţe semnificative, adică un bene merenti pe de o parte şi posibilitatea de a extrage învăţăminte pentru viitor pe de alta. Asta la nivel de principiu. Evident, conjunctura electorală, ivirea posibilităţii unei contribuţii politice consistente a unui mare om de sport, este, prin ea însăşi, un prilej de remember. Prilej care e, iarăşi, în sine, o provocare pentru publicist. În sensul de a încerca să explice mecanismele şi resorturile unei personalităţi aşa de interesante. Se pune, aşadar, întrebarea dacă înfrângerea electorală a fostului antrenor este un eşec în viaţa pesonală sau nu. Cred că nimic n-ar fi mai contraproductiv ca a forţa concluzii pripite. Singura idee ce ni se impune e adagiul clasic că vor mai fi alegeri. Dacă este ca Béla să aibă sens ca polician român, atunci sunt sigur că va ajunge acolo până la urmă. În fond nu are decât 66 ani. Iar dacă nu, atunci nu. Păstreez convingerea iraţională că destinul unui om marcat de munte, fie şi prin contingenţă, are, în medie, un plus de coerenţă faţă de oricare alt pământean.

Dar ştirea candidaturii capătă, iată, o neaşteptată relevanţă. Care ar constitui adevărata raţiune a medalionului portretistic. Abia acum se poate înţelege campania furibundă declanşată în media românească împotriva lui Béla Károlyi, în ultimele luni de zile. Foste sportive, care, fără întâlnirea providenţială cu el, ar fi avut şanse mari să rămână anonime, s-au trezit, ca la comandă, să se plângă, melodramatic, lacrimogen, de duritatea antrenamentelor lui Béla. De parcă în atare disciplină s-ar putea ajunge altfel la performanţă. De parcă antrenorii care au promovat copilele în gimnastica de mare competiţie ar fi procedat altfel, aici, după Béla sau aiurea, în cele patru vânturi. De parcă nu le-ar fi spus nimeni că odiseea scăderii vârstei în unele sporturi de performanţă individuale a început cu fraţii John şi Ilse Konras, recuperaţi după sechele de poliomielită de cumplitul antrenor australian Bob Counsilmans, care dusese recuperarea până la nivelul căştigării unor medalii olimpice la nataţie, la Melbourne, în 1956. Dar poate că nu le-a spus nimeni. Dar furtuna din senin se explică acum limpede, ca reacţie la aflarea candidaturii fostului antrenor. Lista foştilor sportivi aciuaţi în politică, cei mai mulţi sub pulpana aceluiaşi partid revopsit, pentru care eventuala prezenţă a unui om lipsit de ipocrizie şi de echivoc pe aceleaşi bănci parlamentare ar fi fost resimţită ca un junghi în coaste, ca să eufemizăm o clasică sintagmă iliesciană, lista asta cuprinde nume de rezonanţă. Şi, poate, nu numai foşti sportivi.

Acest articol a fost publicat duminică, 7 decembrie 2008 la rubrica Supliment.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.