În ultima vreme „jupaneşică moarte” (cum o numea Arghezi) dovedeşte un gust rafinat în potolirea sinistrei ei a avidităţi. Mă cutremur să înşir aici lista celor smulşi dintre noi în ultimul timp, efectiv îmi înţepeneşte tocul în mînă. Imbatabila „jupăneşică” îşi astîmpără foamea cu bucate din cele mai alese din specia umană. Zilele trecute l-am condus pe ultimul drum pe Carol Isac. Soarta m-a privilegiat să mă număr printre cunoscuţii lui mai bine de două generaţii.
Eram de aceeaşi vârstă, amândoi absolvenţi ai şcolii de literatură, ca atare aveam multe preocupări comune. Niciodată nu a făcut parte dintre cei care-şi trîmbiţează realizările. Mama mea, îl numea „a ştil waserl” ( o apă liniştită). Zîmbetul ei de admiraţie lăsa să se înţeleagă continuarea proverbului (…”pătrunde adînc”).
Cu toată modestia lui caracteristică, a reuşit fără să întrerupă activitatea profesională, să absolve şi Facultatea de Filologie a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi.
Timp de aproape 30 de ani a fost secretarul literar al Teatrului de Stat din Bacău. În spatele modestiei sale, se ascundea o personalitate dinamică, activă şi creatoare. A publicat multe cărţi de valoare din domeniul teatrului: „Arc peste timp”, „Permanenţe în dramaturgie”, „Teatru şi viaţa”. Parte din ele au devenit pietre de căpătâi pentru studenţii din domeniul teatrului. A colaborat la presa literară de prestigiu: Contemporanul, Tribuna, Teatru, Scena şi Ecranul, precum şi la posturile de radio. A făcut parte din colectivul de elaborare a Enciclopediei Teatrului Românesc, iniţiată de Ministerul Culturii a României.
Introvertul şi discretul Carol a realizat un palmares bogat în teme şi profund în calitatea intelectuală. Cu modestie a reuşit să se ţină departe de mîncătoriile de care – din păcate – păcătuieşte uneori lumea condeierilor. Prin personalitatea sa era o mică cetate creatoare din care apăreau zilnic scrierile sale, obiective, profunde, adevărate.
Deşi veşnic preocupat de munca lui se bucura sincer cînd veneam la Bacău şi intram la el pentru o şuetă. Era deja un nume consacrat, solicitat în domeniul lui, dar întotdeauna a rămas băiatul modest din Roman, evreu gingaş şi sensibil la tot ce se întîmplă în lumea evreiască.
În Israel s-a stabilit în 1993. A fost imediat angajat ca secretar de redacţie la revista Minimum. Mai tîrziu a lucrat ca ziarist la Viaţa Noastră, la Ultima Oră, Tribuna Magazin, Orient Expres, la Postul de Radio Kol Israel. Publicaţiile la care a lucrat „Jurnalul săptămânii şi Orient Expres” continuă să publice îndoliate articolele lui.
În trista zi a despărţirii, a avut grijă, din patul de suferinţă de la spital să spună cu ultimele puteri, devotatei sale soţii Mina, locul unde se găsesc articolele scrise pentru presa din Israel, România, Canada ş.a.
Deşi adînc preocupat de activitatea jurnalistică, ca şi de viaţa de familie, niciodată nu a refuzat să prezinte un coleg sau prieten la serile culturale. Nicicând nu a făcut-o în mod superficial. Prezentările lui erau concepute la înalt nivel profesional şi încărcate de căldură. Iubea oamenii prin firea şi faptele sale, nu prin declaraţii.
A fost cunoscut şi apreciat în presa din Israel, România şi de peste ocean.
Pentru deosebita calitate a bogatei sale activităţi a fost onorat cu Premiul Ianculovici, Premiul Fondului de creaţie Nicu Palty – Ameor, iar Asoaciaţia pentru un Israel frumos din Ierusalim ia conferit o diplomă specială.
Carol Isac a lăsat în urma lui o comoară valoroasă atît literară cît şi documentară. A fost un tată şi un soţ cald, devotat familiei.
Devotamentul, dăruirea de sine, au fost parte firească a caracterului său, a personalităţii sale, a Omului din el. Era un prieten adevărat pe care puteai conta deşi nu se aventura în promisiuni şi declaraţii.
A fost expresia modestiei şi a bunăvoinţei. A fost prin firea lui prototipul israelianului frumos. (Afurisita expresie „a fost” îmi dă lacrimi).
Din lumea celor înzestraţi, modesta familie a condeierilor de limbă română din Israel a avut în ultimele zile pierderi dureroase. Au plecat dintre noi oameni de neînlocuit: Marius Mircu, Martin Marcus şi acum Carol Isac, omul care fără a scrie versuri avea în tot ce făcea gingăşie şi sensibilitate poetică.
Poetul Felix Caroly – fie învrednicit cu viaţă lungă şi bună a scris:
„Se duc Poeţii… Mor ca toţi / Că oameni sunt ca noi se cheamă / Şi îngropaţi pe cîţiva coţi / De lut, că morţii sunt de-o seamă / Se duc poeţii dar rămîn / Un pumn de cîntece pe care / – Uitînd de bard, că-i ac în fîn – / Le-ngînă cîte un oarecare. Se duc poeţii ?… Oarecum… / Că ce-au visat o prinde viaţă. / În flori, în şanţ, pe-acelaşi drum / Cu raiuri, cocine şi greaţă.”
Odihneşte-te în Pace Carol, om şi prieten drag – AMEN
Stimate Domn,
Vreau să adaug şi eu un cuvânt pios în memoria lui Carol Isac. L-am cunoscut când era ziarist de limba română la Tel Aviv, la ziarul „Ultima Oră”. Apreciat de toţi, el scria articole care nu-i trădau vârsta, ci reflectau tinereţe şi prospeţime. Din păcate, în Israel nu a publicat nici o carte – şi nici în România în ultimii ani. Poate că articolele lui, sau cel puţin o parte din ele, ar trebui adunate într-o antologie retrospectivă, care ar putea fi utilă istoricilor culturii din generaţiile viitoare, pe lângă faptul că sunt plăcute lecturii pentru cititorii de astăzi. Fie-i amintirea binecuvântată.
Lucian-Zeev Herşcovici
L-am cunoscut pe regretatul jurnalist si om de teatru, colaborand la publicatiile editate si coordonate de el. V-as fi recunoscator daca mi-ati comunica data exacta a mortii si locul decesului. Aceste informatii imi sunt necesare, pentru ca doresc sa ii dedic un profil in volumul „Personalitati bacauane”, la care lucrez.