Când l-am înmormântat pe tata,
Nu am putut rosti niciun cuvânt.
Toţi aşteptau de la mine un elogiu elevat;
O scurtă cuvântare măcar.
Cu mâinile descărnate,
Prietenii lui bătrâni îşi ţineau bărbiile să nu cadă.
Tremurau.
Nu doar de emoţia zilei.
Groparii rezemaţi în lopeţi
Beau ultimele înghiţituri
Din damigeana cu împletitura jerpelită.
Mama rămăsese în Capelă
Pe scaunul pe care priveghease de ieri.
Nu voia să audă cum cade pământul
Peste sicriul încrustat cu numele lui.
Un laţ îngheţat mi se strângea în jurul gâtului
Sub cravată.
Cuvintele îmi urlau în minte.
Nu le puteam rosti.
A pornit ploaia iute, de mai.
Preotul rutinat mi-a pus mâna pe umăr
Şi a rostit în grabă, legănând cădelniţa fumegândă:
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihească.
Dan David, Los Angeles, Martie-18-2007.