„Rabinul Alexandru Şafran s-a întâlnit cu Corneliu Zelea Codreanu”, “Curtea Europeană de Justiţie trebuie să se autosesiseze”, “Am trăit epoca antebelică alături de alte naţionalităţi în România, si a fost înţelegere, pace şi linişte, fără discriminări rasiale…”, “Budismul, Confucianismul, Islamismul şi Hinduismul deţin acum puterea economică mondială…”, “Ȋn definitiv, noi am fost „binecuvântaţi” cu ocupaţia sovietică şi decenii de teroare comunistă în urma unei schiţe desenate de marele om politic W.Churchill pe un şerveţel de hartie la Yalta”.
Am dat doar câteva fragmente din mesaje, ecouri sau chiar articole publicate de vizitatori ai paginii săptămânalului ACUM.
Toate au în comun afirmaţii greşite, fie factual, fie din punctul de vedere al interpretării.
Veţi spune – “a greşi e omenesc”. Sigur, dar aceste greşeli provin dintr-o meteahnă pe care nu am prea întâlnit-o pe unde am umblat prin lume, cu exceptia mediilor româneşti: vorbitul după ureche.
E un gen diletant de a-ţi da cu părerea când ai informaţii vagi, unele culese de pe la cunoscuţi, altele de pe forumuri obscure pe internet sau, cum se spunea înainte de 1989 – “am auzit la coadă la lapte”.
Acest gen de a-ţi da cu părerea îmi aduce aminte de “cercul microbiştilor” din Parcul Cişmigiu din Bucureşti, dinainte de 1989.
Pe vremuri, tot românul se pricepea doar la fotbal. Acum, se pricepe la toate.
Un prieten, regizor de film din Marea Britanie, stabilit la Cluj şi mare iubitor al României, spune, şi are dreptate, că rareori întâlneşti un român care să nu “ştie totul” şi să nu fie ofensat dacă îi atragi atenţia asupra unor greşeli.
Imediat ia totul ca pe un atac personal, nereuşind să facă diferenţa dintre opinii şi persoane.
Ȋmi aduc aminte de dispreţul cu care se vorbea de superioritatea învăţământului românesc şi era luată în derâdere specializarea strictă din Occident, unde nu e o ruşine să spui: “Nu ştiu, nu mă pricep în acest domeniu, ca atare nu-mi dau cu părerea”.
De ce am adus în discuţie toate acestea? Deoarece săptămânalul ACUM, conducându-se după alte principii decât cele ale presei din România, se străduie sa nu accepte astfel de standarde care echivalează cu dezinformarea.
Am invitat trei noi contribuitori: Matei Păun – economie, Adrian Adelmann-Elias – sănătate şi Nicu Popescu – Republica Moldova.
Vă rog să citiţi materialele lor şi veţi vedea că fiecare frază conţine argumente beton, iar textul este scris într-un limbaj accesibil tuturor.
Ştacheta exigenţelor a fost ridicată la săptămânalul ACUM, iar vorbitul după ureche va fi posibil din ce in ce mai rar – ideal, de loc.
Nota Editorului: Avand in vedere ca D-l Petru Clej este unul dintre cei mai activi membri ai echipei editoriale, cred ca este superfluu sa adaug ca sunt in intregime favorabil acestui punct de vedere si ca, impreuna cu domnia-sa si cu ceilalti editori vom face tot posibilul pentru a mentine politica editoriala ACUM la standarde cat mai ridicate de respect pentru cititor si pentru misiunea jurnalismului, centrala Societatii Civile din care facem parte. (Stefan N. Maier)
Articolul, scris cu verva, stil si personalitate, surprinde pe cititor atat prin analiza ca si rpin conciziune.
Nu sunt adeptul partizanatului, preferintelor cu caracter subiectiv. Ca cititor de presa, indiferent de culoarea politica explicita sau implicita a unei publicatii, doresc sa surprind macar „un sambure de adevar”… caci adevarul absolut nu ne poate apartine.
Tatal meu imi spunea cu foarte multi ani in urma, in copilaria si adolescenta mea, ca un om bine informat rebuie sa consulte cat mai multe surse si, pe cale de consecinta, poate fi mai aproape de adevar. De altfel… adevar absolut nu exista.
De aceea caut sa aflu cat mai multe opinii exprimate asupra unui eveniment. Ceea ce am spus ese doar o opinie personala, nici macar o sugestie.