De-a lungul copilăriei mele, trăită într-o sărăcie nemărturisită mie însumi şi nici între noi, membrii micii noastre familii, aproape că n-am avut parte de cărţi. Nu mai vorbesc de cărţi cumpărate de la librărie, pentru care rareori îmi ieşea în cale norocul să capăt câţiva bănuţi. Şi totuşi am reuşit să încropesc până la urmă o mică „bibliotecă”, pe care am şi denumit-o cu un cuvânt care îmi suna frumos: Biblioteca Sinegoriei!… Probabil că, dacă bibliotecile (private) au un nume, numele acela este al posesorului lor. Pe atunci însă eu nu ştiam asta, aşa că nu mi s-a părut nepotrivit să-mi botez biblioteca cu un nume întâlnit într-una din lecturile mele. Şi cum acestea erau, în cea mai mare parte, urmând tendinţa vremii, din literatura sovietică, numele s-a nimerit să fie rusesc: Sinegorie. Sonoritatea lui, încântătoare pentru mine, a fost motivul pentru care l-am adoptat, şi nimic alta. Drept care l-am caligrafiat, alături de numele meu, pe pagina cu titlul şi autorul a fiecăreia dintre cărţile care îmi aparţineau.
Cât despre administrarea cărţilor, în scurtă vreme am ajuns un adevărat expert: nu numai că mi-am inventariat cărţile, cu număr, autor, titlu şi aşa mai departe, neuitând să lipesc şi pe cotoarele cărţilor pătrăţele de hârtie albă cu numerele care le corespundeau în „registru”, dar am înfiinţat şi o rubrică a cărţilor împrumutate. Evident, câteva dintre acele cărţi nu le-am mai căpătat înapoi nici până în ziua de azi. Şi tare mă tem că „împrumutătorul” nu mai e de găsit.
Dintre toate cărţile care îmi cădeau în mână, cel mai mult le apreciam pe cele cu poze. Primul lucru pe care îl făceam cu o carte nouă era să o răsfoiesc în căutarea pozelor. N-o făceam cu prea multă meticulozitate. Doar frunzăream cartea trecându-mi cu o oarecare încetineală degetul gros peste muchiile filelor, aşa cum ai trece arcuşul peste corzile unei viori. Şi bineînţeles că mă opream cu încântare la fiecare loc unde îmi ieşea în cale o poză. Nu reproducerile fotografice erau cele pe care le căutam, fiindcă oricum reproducerile fotografice erau pe vremea aceea de proastă calitate. Mă aşteptam şi mă bucuram să găsesc desene în peniţă, în genul desenelor lui Daumier, mai ales în cărţile lui Jules Verne.
Negăsind nicio poză, mă apucam de citit fără prea multe regrete. Se întâmpla însă la un moment dat, poate chiar după ore de lectură, ca, dând pagina, să observ, tresărind, pe pagina din dreapta o umbră răzbătând incert de pe revers prin hârtia nu îndeajuns de mată. Putea să nu fie altceva decât umbra rândurilor tipărite pe verso nu în dreptul rândurilor de pe faţa filei ci între acestea. Îmi dădeam silinţa să ghicesc — şi inima se pornea deja să-mi bată mai repede — dacă asta era explicaţia, sau nu cumva… Îmi încordam privirea încercând să desluşesc în acea umbră magică tiparul literelor sau, poate, trăsăturile apropiate una de cealaltă ale peniţei lui Daumier sau cine o fi fost… Şi deodată, cutezând să dau pagina, mi se deschidea în faţa ochilor poza până în acea clipă nedescoperită, în toată splendoarea ei!
Merita deci cu prisosinţă să nu fii prea meticulos atunci când frunzăreai cartea, în căutare de poze, înainte de a te cufunda în lectură.