….îmi inventam lumile
Petre Flueraş: Ce înseamnă să fii scriitor astăzi în România, care sînt obstacolele şi satisfacţiile acestui statut?
Lucia Dărămuş: E mult, foarte mult de povestit aici. A fi scriitor astăzi în România înseamnă a muri de foame, a fi dispreţuit de ceilalţi, a ţi se spune că nu faci nimic. Scriitorii sînt percepuţi de ceilalţi ca nişte pierde vară. Cînd sînt întrebată cu ce mă ocup şi răspund că mă ocup cu scrisul, sînt privită cu suspiciune şi amuzament. Abia după ce-i „articulez”, din punct de vedere intelectual, sînt luată în serios. După ceilalţi, dacă nu produci nimic pentru a fi consumat, înseamnă că nu faci nimic. În societatea de astăzi, ca să fii luat în seamă, să „fii cineva”, ar trebui să funcţionezi ca vaca Zoiţa, să dai 60 de litri de lapte pe zi. Poţi să ai cîte competenţe doreşti, poţi avea creativitate maximă, poţi cunoaşte limbi moderne şi de cultură (latină, greacă, aramaică etc.), poţi avea cultură, să fi citit sute de cărţi, să faci conexiunile necesare rapid…le ai degeaba în România, nu are nevoie nimeni de ele, un post acceptabil îl deţii doar prin nepotisme, dacă eşti fiica, fiul cui trebuie, dacă eşti nepotul (a), finul (a) cui trebuie. Am urmărit şi urmăresc fenomenul. Obstacolele sînt multe, extrem de multe şi vin în special din partea celorlalţi scriitori, seniorii culturii noastre, care au pierdut trenul gloriei universale la care aspirau, pentru că, deşi se flatează reciproc şi încearcă să se impună, nu au făcut decît să cînte prost pe scena vieţii, lăsîndu-se duşi de valul comunist.
Ei cred că pot şterge cu buretele ce-a fost, primenindu-se, îmbrăcînd haine noi, crezînd că lasă în urmă doar ce fac de acum înainte, ascunzînd mizeria trecutului sub preş. Dar nu e aşa, pentru că, deşi nu-şi doresc acest fapt, noi, cei tineri, avem timpul de partea noastră şi vom povesti, vom scrie, mizeria n-are cum să rămînă sub preş.
Satisfacţiile acestui statut sînt şi ele multe şi se manifestă în special în raport cu conştiinţa proprie. Te poţi culca liniştit noaptea că ai scris ceva din ce ai trăit tu sau alţii, că tarele societăţii nu au rămas nemărturisite, neamendate cu singura armă pe care-o deţii: scrisul.
P.F.: Cum ai început să scrii?
L.D: Am scris din copilărie. Evident, nu m-a lovit genialitatea peste faţă la şase-şapte ani, cînd am scris prima poezie, spunîndu-mi tu vei fi scriitoare. Pe atunci voiam să mă fac pasăre, apoi am vrut să mă fac musafir.
Aveam şase ani şi m-am îmbolnăvit de hepatită tip B. Lucrurile s-au complicat din foarte multe puncte de vedere şi am rămas în spital (preventoriu) cîţiva ani buni. Sau am fost uitată…nu ştiu. Întotdeauna mi-am inventat părinţii, apoi i-am căutat în profesori sau în cei apropiaţi… dacă erau adînci la minte. Acum mi-am găsit un tata, tata Hermann l-am numit, dar numele lui adevărat este Petru Mircea. Sau am crezut că l-am găsit, pentru că el, de fapt…
Nu comunicam cu nimeni, în schimb îmi inventam poveşti, vorbeam în mintea mea cu oamenii pe care-i îndrăgeam, îmi coloram lumea (tot în minte) în culorile pe care le doream, aveam o viaţă extrem de activă şi comunicativă, dar în interiorul meu. Dacă se apropia careva de mine şi mă deranja din globul meu, deveneam violentă; îi muşcam. Aşa am ajuns la psihiatrie, crezîndu-se iniţial că aş fi retardată. Nu eram. Medicul care s-a ocupat de mine a ştiut cum să-mi „smulgă” aceste lumi inventate şi în care funcţionam eu. Scriam poveşti, versuri şi aveam talent şi la desen, adică nu inventam desenele aşa cum îmi inventam lumile din minte, poveştile, versurile, cum coloram în alte culori tot ce exista, ci, cînd medicul îmi aducea vreo pictură o reproduceam fără prea mult efort. Dar n-am făcut din asta un scop, pentru că m-a atras întotdeauna cuvîntul, m-au atras cărţile. Am avut o relaţie specială cu cuvintele de cînd mă ştiu. Cam tot prin acea perioadă, aveam şapte ani, am început să-mi rostesc numele, mai întîi şoptit şi silabisit, apoi din ce în ce mai tare, şi cu rapiditate, de zeci, sute de ori, pînă cînd nu m-am mai perceput în el, pînă cînd n-am mai ştiut ce e cu el, îl descărcasem de semnificaţie. Dar eu n-am ştiut ce se petrecuse, îl simţeam că a plecat, că s-a dus, că erau nişte litere doar, iar eu eram despărţită de numele meu…nu mai aveam nume, nu mai eram nici eu eu, şi-am început să plîng. Ceilalţi credeau că plîng din senin, fără motiv şi normal că m-au privit cu suspiciune.
Relaţia mea cu cărţile a fost la fel de specială. Le-am iubit întotdeauna, obişnuiam (şi obişnuiesc) să le privesc minute întregi înainte de a le citi, să le mîngîi. Stau cu ele în braţe.
În astfel de conjuncturi, îmi amintesc doar de cîteva versuri dintr-o poezie a mea din copilărie. Mie îmi plăcea (şi-mi place) verdele. Aşa că lumina pentru mine era verde…şi cam tot era verde. Versurile sunau cam aşa:
Lumina, iarba pămîntului
Se zbenguie pe ramuri
În pletele-mi verzi
Şi-n verdele vîntului
Poezia spunea mai departe că o oaie verde mănîncă iarba, o vacă mînca o oaie şi devenise şi ea verde, că un om mînca vaca şi era tot verde. Toţi se mîncau unii pe alţii, era o foame generală, de care, îmi amintesc, mi se făcuse frică…doar lumina verde rămînea în jocul ei cuminte. Cam aşa am început să scriu.
P.F: Literatura se luptă astăzi cu televiziunea şi cu Internetul pentru a-şi cîştiga publicul. Crezi că scriitorii trebuie să se adapteze pentru a reuşi să reziste astăzi pe piaţă?
L.D: Nu, nu cred că se luptă cineva cu cineva. Cred că televiziunea îşi are rostul ei, că internetul îşi are rostul lui, că cititul din cărţi îşi are locul lui. Nu ştiu cum va fi peste cîţiva ani, dar acum sălile de lectură din biblioteci sînt pline ochi. Cel puţin în bibliotecile pe care le frecventez eu, de aici, dar şi din străinătate. Pentru a scrie un material, dezvoltînd o anumită temă, pentru o lucrare de master sau de doctorat, pentru a scrie o carte de specialitate, desigur, stai în bibliotecă şi consulţi sute de cărţi. Însă, pentru a afla o ştire de ultimă oră, pentru a afla ce se mai întîmplă în Irak…etc. îţi este mai de folos televizorul, te uiţi la ştirile CNN. Pentru a comunica rapid o idee, o descoperire, apelezi la internet. Se completează, nu se sucombă unele pe altele. Desigur, selectezi iar ca să poţi selecta ai nevoie de prima treaptă, adică educaţia, care se face la şcoală, în bibliotecă, nu la internet sau în faţa televizorului.
Scriitorul român trebuie să se adapteze, nu pieţii, ci societăţii, să nu mai aibă impresia că e o sfîntă monadă, intangibilă, persoana în faţa căreia trebuie să se închine toţi. De fapt, de această meteahnă suferă toate domeniile. E o reminiscenţă a comunismului. Medicul se crede buricul pămîntului şi-şi permite să dispreţuiască omul, îţi dai seama din modul în care se adresează celuilalt: „măi, tataie”. Pentru el „domnule” e prea mult, pentru că l-a băgat pe celălalt într-o pijama şi are autoritate (putere) asupra lui. Doar la noi întîlneşti dispreţul acesta medical. În Belgia, Austria, Germania, Anglia …pacienţii sînt consideraţi oameni şi respectaţi. O simţi din modul cum se poartă cu tine, cum îţi vorbeşte, cum ţi se adresează, cum te priveşte, îţi zîmbeşte … etc.
În societăţile civilizate omul e respectat pentru ca e om.
Scriitorul român trebuie mai întîi să înveţe să respecte, să-l respecte pe celălalt scriitor, să-i respecte pe ceilalţi. Scriitorul român are o gravă problemă de moralitate. Nu mă refer la operă. O operă e bună sau proastă, nu poate fi judecată ca fiind morală sau imorală, mă refer la autor. E de ajuns să ne întrebăm doar retoric măcar de ce nu sîntem competitivi în afara ţării. Pentru că există găşti, afaceri de familie, interese pecuniare şi politice…Desigur, sînt excepţiile care s-au impuns, dar nu pentru că au rămas în ţară, ci pentru că au plecat: Nemoianu, Ierunca, Monica Lovinescu, Paul Goma, Matei Călinescu, Andrei Codrescu, Alexandru Ecovoiu, Herta Muller etc…
Vor mai fi şi alţii care vor reuşi să se impună în afară, dar nu rămînînd aici, ci dacă pleacă. Şi eu plec, o fac nu pentru că mi-ar merge bine aici, ci pentru că am primit destule palme.
P.F: Ştiu că ai făcut şi televiziune şi radio. Cum se împacă toate astea cu literatura?
L.D: Nu, nu am făcut televiziune. Am făcut doar radio şi doar emisiuni culturale. Dar, mărturisesc, îi apreciez pe jurnaliştii de război. Eu nu am terminat jurnalism, ci filologie, limbi clasice. Am fost profesoară de latină, greacă-veche, trebuia să alerg la vreo 3 licee şi 2 şcoli generale, să-mi fac norma de bază de 18 ore. Apoi s-au tot restrîns orele de latină, pentru că domnul Marga (din timpul lui a început) a considerat că viitorii filosofi n-au nevoie să-l citească pe Cicero în latineşte, nici pe Platon în greceşte. Să nu mai vorbim de Porfir şi alţii! Am şi tradus, dar de plătit m-au plătit doar cei de la editura Paralela 45, în rest a fost muncă pro bono. Ultima dată, cineva de la institutul de istorie din Cluj mi-a cerut să verific şi să traduc cîteva pagini dintr-un manuscris medieval, desigur tot pro bono. Nu, n-am mai acceptat. Cenaclul tinerilor în Cluj l-am ţinut tot pro bono. Un recital de poezie tot aşa…traduceri pentru diferiţi lingvisti sau explicaţii etimologice le-am făcut tot pro bono…colegi de-ai mei, foarte mulţi, au plecat în lumea largă, unde au reuşit, pentru că lumea largă i-a primit, i-a apreciat, nu i-a dispreţuit. Apoi am avut seminarii la facultate, am fost şi redactor în presa culturală (la o revistă de cultură), redactor radio, dar realizam doar emisiuni culturale. Pentru presa scrisă, presa culturală, am dat articole de specialitate, cronică de carte, interviuri, proză, poezie, traduceri, am făcut-o în special pro bono, doar cei de la revista Steaua m-au plătit cînd le-am dat cîte ceva, cei de la Tomis, cînd au avut bani, revista „Vatra”, prin criticul Alexandru Cistelecan, mi-a trimis o scrisoare, scurtă, oficială şi civilizată de mulţumire. Întotdeauna i-am apreciat gradul de eleganţă al lui Alexandru Cistelecan. În televiziune nu am lucrat. La radio intervievam scriitorii, pictorii, muzicienii, profesori, critici, actori…realizam cronică de carte, film, teatru, operă….prezentam mici fragmente din istoria literaturii noastre, dar şi universală.
P.F: Crezi că în literatura română este nevoie de un sistem de reprezentare (agenţii de impresariat, agenţi literari) bine pus la punct?
L.D: Da, cred acest lucru. Aşa funcţionează sistemul cultural din Occident şi funcţionează foarte bine. Mai e un aspect, cel care ţine de transparenţă.
P.F: Premiul Nobel este una dintre obsesiile mediului cultural din România. Crezi că există astăzi un scriitor român care să merite acest premiu?
L.D: Eu personal nu am o astfel de obsesie. Aş acorda acest premiu Hertei Muller, lui Paul Goma, lui Alexandru Ecovoiu, lui Bujor Nedelcovici.
P.F: Ce părere ai despre conceptul de entertainment cultural, crezi că este o alternativă viabilă la cultura de tip tradiţional?
L.D: Orice ar putea ajuta cultura este de bun augur. Tradiţia şi ea e bună, nu însă tradiţionalismul care ţine pe loc, sucombă o cultură. Mai e un aspect totuşi, nu cred că superficialitatea, care poate fi întîlnită şi în manifestările de tip tradiţional, dar şi în cele moderniste, e benefică deschiderii culturale, creativităţii, istoricităţii culturii. Oricît de genial ai fi, oricîtă avangardă ai face, ca să te delimitezi de ceea ce a fost, trebuie mai întîi să cunoşti bine ce-a fost. Nu poţi propune ceva nou, în necunoştinţa celor cîte au existat. Cu prostia, aşa brutal spus, nu am fost niciodată de acord. Necunoaşterea înseamnă ignoranţă iar ignoranţa aduce moarte de cele mai multe ori. Nu e de condamnat să nu ştii, ci să nu ştii şi să nu întrebi. De partea mea, a celor spuse, stă istoria. Am adăugat acestea, pentru că este un curent printre unii scriitori tineri, promovaţi puternic de anumite edituri cu bani, tineri care consideră că de la şcoală, cultură etc….nu înveţi nimic. Accept orice, orice tip de creativitate, oricît de liber s-ar manifesta, dar nu pot accepta prostia şi necunoaşterea. Accept să arunci la gunoi tot ce-a existat de la Homer pînă la noi, cei mai proaspeţi în cultură, dar argumentat. Iar pentru a argumenta, trebuie să cunoşti.
P.F: Se poate trăi în România din scris?
L.D: Doar dacă eşti Liiceanu şi faci cîteva „acrobaţii” după revoluţie, ca să-ţi pui pe picioare o afacere cu cartea, doar dacă eşti Cărtărescu să fii atît de mediatizat, încît să fie dispusă editura Humanitas să-ţi publice orice semnat Cărtărescu, inclusiv prostia aia de carte De ce iubim femeile, care mi se pare misogină.
P.F: Este adevărat că ai primit ameninţări, că au fost oameni care au încercat să te facă să nu mai continui volumul la care lucrezi acum?
L.D: Da, dar nu au fost ameninţări directe. Aşadar, vreau să cred că sîntem încă civilizaţi şi că o carte, oricît adevăr trăit există în ea, rămîne o ficţiune. De fapt, mi s-a spus, într-o manieră de glumă, că „maşina poate merge din greşeală şi pe trotuar. Că să mă potolesc.” Au mai fost şi altele…încercări de a mă compromite, însă au fost ratate. Oricum, încă lucrez la carte…pot introduce tot ce mi s-a întîmplat în ultimul timp.
În carte am fragmente care redau perioada – (scurtă, e drept, că m-au dat afară, pentru că spuneam lucrurilor pe nume, nu eram prea diplomată, nu linguşeam, nu îmi manifestam supunerea de tip monahal, că aşa era condus acest post care-şi zice cultural; oricum în cultură nu poate fi vorba de supunere monahală) – în care am fost redactor la Radio Renaşterea. Capitolul nu flatează, ci dimpotrivă. Cu privire la acest aspect al cărţii, mi s-a spus, pe un ton serios de data aceasta, „ai de grijă, securiştii bisericii sînt mai răi ca ceilalţi de la usr.”
Cartea deranjează pe extrem de multe personalităţi culturale, religioase, medicale. Un scriitor nu are voie să tacă. Dacă nu scrie el ce se petrece în jur, atunci cine?
Deşi, cu adevărat, cartea n-ar trebui să deranjeze chiar atît de mult, pentru că am făcut într-aşa fel, încît, printr-o nebunie asumată, plecînd de la un fapt real de stare psihologică, am relativizat toate întîmplările.
Într-o primă variantă am vrut s-o propun editurii Humanitas, însă ţi se spune de pe site dacă nu eşti Cărtărescu….slabe şanse. Am trimis-o totuşi prin e-mail, rugîndu-i, cel puţin, s-o citească. Mi s-a transmis că cititul pe calculator îi oboseşte şi să fac bine s-o trimit pe suport de hîrtie. N-aveam bani nici să-mi cumpăr un bilet de autobuz….aşa că nu le-am mai trimis-o.
Am propus-o editurii „Cartea Românească”. Redactorii de acolo au apreciat-o, „plăcîndu-le mult” (am e-mailul şi acum), însă s-a opus Manolescu, pentru că prea spuneam direct unele lucruri, inclusiv povestea cu excluderea din USR a lui Paul Goma. Personajele din romanul meu sînt reale…scriitori, medici, preoţi, IPS Bartolomeu Anania cu perioada lui americană şi instructor de ideologie în penitenciar, apoi episodul Anania – Valerian Trifa. Cartea supără nu doar lumea ortodoxă, ci şi pe cea neoprotestantă, pentru că am făcut beletristică şi din personaje religioase ca Iosif Ţon şi perioada lui de informator etc….
Îi mulţumesc domnului Manolescu, pentru că mi-a dat şansa să o rescriu cu mai mult curaj, să introduc ceea ce lăsasem neintrodus din varii motive, să o rescriu cu nebunia creatorului, aş putea spune. Vă daţi seama că nu prea sînt iubită în Cluj. Pentru a scrie cartea am stat de vorbă cu politicieni, cu prostituate, cu preoţi, cu scriitori, cu medici, am cercetat, am scris scrisori în ţară şi străinătate, am pus întrebări, am înregistrat, înregistrările nu le ţin în casă, sînt date spre păstrare…cuiva.
P.F: Care este ultima carte pe care ai citit-o?
L.D: Îmi place să citesc mai multe cărţi în aceeaşi perioadă. Una dintre ele este Confesiuni, Henri Wald. Este o carte de convorbiri între lingvist şi Alexandru Singer. Am citit-o cu extrem de multă plăcere, descoperind la Henri Wald latura umoristică. Îi citisem studiile lingvistice în studenţie, dar acum i-am citit amintirile. Din nefericire, umorul vine din tragediile personale…fiind dat afară de patru ori din diferite locuri de muncă etc.
Altă carte este Talmudul, A. Cohen. E o carte grea, dar mie îmi plac astfel de cărţi, pentru că mă provoacă intelectual, mă trimit la alte lecturi ajutătoare. Talmudul, cuprinzînd Mişna şi Ghemara, se referă la gîndirea religioasă evreiască, dar se suprapune pînă la un punct şi cu istoria evreilor.
O carte de istorie şi critică literară, pe care tocmai am terminat-o, dar n-am citit-o din bibliotecile noastre, este A serious Character: The Life of Ezra Pound, apărută la Houghton Mifflin, în 1988. Aşa am aflat despre simpatia lui Pound faţă de fascism, în timpul războiului făcînd propagandă radio în favoarea lui Mussolini. La terminarea războiului a fost acuzat de trădare, însă cercurile literare americane influente reuşesc să-l absolve, dar este internat într-o clinică de psihiatrie, apoi pleacă în Italia. Desigur, valoarea literară e operei lui Pound este indiscutabilă. Tot în această perioadă am citit (încă n-am terminat-o) Viaţa lui Adolf Hitler, John Toland. O carte care mi-a plăcut, pe care n-am terminat-o de mult, este Ochi-de-pisică, Margaret Atwood, în traducerea, vreau să subliniez traducătorul, lui Virgil Stanciu. E o carte care atacă feminismul, în special mişcarea care se revendică din cea americană, vernisajul pictoriţei fiind doar un pretext pentru a introduce în prezent toate tarele trecutului, ochiul de pisică, ochiul care vede uneori cu răutate, fiind într-o stare aproape latentă în femeie (femeie în sens generic), încă din perioada copilăriei. E o carte despre putere, despre cel care domină, despre cel care este dominat, despre stările psihologice şi întregul traseu al vieţii care decurge de aici.
Nu citesc doar beletristică, istorie şi critică literară, doar cărţi de istorie, ci şi din alte domenii.
P.F: La ce ar trebui să se aştepte cititorii tăi în viitorul apropiat, există vreo surpriză plănuită?
L.D. Da, dar fiind surpriză şi mai fiind şi plănuită, o ţin momentan pentru mine.