Statisticile şi analizele privind învăţământul primar din Franţa, indică o insuficienta pregătire din primii ani de şcolaritate, îndrumările pedagogilor în sectoarele fundamentale cum ar fi lectura, scrisul sau calculele matematice, dovedindu-se deficitare. „Copiii francezi sunt ezitanţi în lectură, situându-se sub media mijlocie în comparaţie cu colegii lor din alte ţări… În timpul şcolarităţii, copiii trec dintr-o clasa în alta fără să fie îndeajuns verificaţi pentru a remedia lacunele. Şi, daca şcoala particulara reuşeşte mai bine decât cea publică, aceasta se datorează faptului că elevii sunt mai bine evaluaţi, dispunând de mai mult timp pentru citit şi scris”, estimează lingvistul Alain Bentolila.
Reforma propusă recent de ministrul Învăţământului, Xavier Darcos, prevede modificări importante în programele de studiu, cu un accent deosebit pe studierea limbii (franceze), a componentelor ei: gramatica, ortografia şi, mai cu seamă, conjugarea verbului, atât de preţioasă conversaţiei. „Lecţia cuvintelor” (la leçon de mots), constituie un capitol nou ce va permite îmbogăţirea vocabularului şi, evident, tălmăcirea mai exactă a schimburilor verbale.
A stabili o definiţie cuvintelor, a distinge ideea principală dintr-un text, a compara informaţiile, sau a deduce corelaţia dintre evenimente, înseamnă evitarea manipulărilor, cărora le suntem atât de frecvent expuşi.
Instrucţiunea civică şi morală a înlocuit educaţia civică, cuprinzând normele de politeţe şi, în deosebi, modul de a se adresa în diverse circumstanţe, rezervând tutuiala unui uzaj adecvat.
S-a înţeles – în fine! – că educaţia nu se poate pune numai în termeni economici. Ea trebuie să corespundă, în acelaşi timp, unei formaţii a spiritului în lipsa căreia omul apare ca o creaţie neisprăvită.
Cultura generală? Ce ascunde această locuţiune utilizată abuziv şi mai tot timpul rău definită? Unde se situează necesitatea ei imperioasă?
E clar, că formaţia generală trebuie să permită unui tânăr adaptarea la viitoarea sa existenţă, să evolueze cu timpul său şi sa atingă un nivel suficient de posibilităţi pentru a deveni o persoană fericită şi nu „eşuat”, acrit, îndepărtat de societate. Un om, înţelegând exigenţele momentului, cunoscând bine o tehnică, dar susceptibil să supravieţuiască, nu numai evoluţiilor tehnologice, dar şi transformărilor umane, culturale, intelectuale care le acompaniază.
Un om care, în plus, va fi susceptibil să întâmpine şi să admire noutatea, bucurându-se de realitatea zilei în curs. Acest om va avea şansa să devină fericit şi, am putea spun, cultivat.
Întrebarea care mă frământa deseori este următoarea: trebuie, musai, să acumulăm o mare cantitate de cunoştinţe pentru a fi socotit un om cultivat? Nu sunt sigur că un volum exorbitant de cunoştinţe face din noi un om de cultură. Este întotdeauna preferabil un cap bine făcut, unui cap bine umplut… Creierul este asemănător unui calculator complex. Memoriile sale se încarcă în permanenţă datorită incitărilor primite din exterior şi, Dumnezeu ştie câtă amploare iau acestea odată cu trecerea timpului.
Marea problemă, atât a copilului cât şi a omului adult este, fără îndoială, de a nu permite o saturare a memoriei prin acumularea a tot ce-i trece pe dinaintea ochilor şi de a lăsa un spaţiu liber, deoarece solicitările sunt prea mari pentru a „pescui” toate noutăţile defilând cu o alură atât de vie.
Este imperativ să ne evităm transformarea în enciclopedii ambulante, arogându-ne apelativul de „om cultivat”.
Există totuşi indivizi care ne uimesc cu răspunsurile lor prompte la orice chestiune complicată. Emisiunile radiofonice sau televizuale reprezintă tribunele prin care noianul lor de cunoştinţe sunt distribuite, cu o nemăsurată generozitate, unui auditoriu rămas „mască”. Sunt ei chiar într-atât de cultivaţi? Eu îi văd, mai degrabă, saturaţi, estrăgându-şi informaţiile din creier ca dintr-un calculator ale cărui memorii sunt gata să creeze o pană informatică.
Aparenţele ne pot înşela cu uşurinţă. Se spune, în general, că un spirit enciclopedic este cultivat. Ne putem întreba ce comprehensiune de oameni şi de evenimente are acest om debordânt de cunoştinţe, găsite din belşug în cărţi, dicţionare sau pe Google? Sunt convins că umplerea memoriei sale îl va jena considerabil în confruntarea cu realitatea.
Dacă am insistat îndelung asupra acestui aspect psihologic, este pentru că el constituie ceea ce numesc francezii „trompe l’oeil” (înşeală ochiul). O persoană cultivată, afişându-şi cu suficienţă cunoştinţele, corespunde unei anumite imagini, cu totul deformată, a culturii.
La drept vorbind, nu-i simplu deloc să distingem unde se opreşte cultura şi unde începe trăncăneala.
Învăţământul tradiţional, cu toate laturile lui pozitive şi negative, nu era întotdeauna apt să formeze un temperament evolutiv şi adaptabil cerinţelor de moment.
Nu pot uita cantitatea de efort investită pentru învăţarea cursurilor, o parte din ele inutile, şi mai ales pentru asimilarea şi restituirea lor înaintea examinatorilor sarcastici. Ca, odată acest efort terminat, să nu mai găsesc nici un apetit pentru comlpementul de cunoştinţe ce risca să apară în cursul anilor următori.
Este necesar un echilibru între disciplinele abstracte şi cele de observaţie şi experimentare, între activităţile intelectuale şi cele fizice, între matematică şi muzică, între gramatică şi artă.
Am convingerea că noile reforme ale învăţământului, cel puţin în Franţa, vor produce modificări nu numai în mentalităţile conservatoare dar şi în cele nonşalante sau excesiv novatoare care nu fac decât să deservească omul de mâine potrivit zicalei: „ce faci astăzi, vei fii mâine.”