ACUM.TV

Casa Contelui Herosmonte, pe strada Visarion

L-am intalnit prima oara prin anii cinzeci. Eram in scoala primara, in clasa a doua sau a treia. O buna prietena a mamei ma luase cu ea la cumparaturi. Era seara. De abia iesisem din blocul in care locuiam. Un domn inalt a trecut pe langa noi si s-a oprit sa o salute pe prietena mamei mele. Se cunosteau.

– Pierre, domnul este inginerul Radulescu-Horst, te rog sa faci cunostinta cu el.

Domnul inginer Radulescu-Horst a zambit cu multa amabilitate si mi-a intins mana, aplecandu-se usor.

Era ceva bizar in infatisarea lui. Nu parea deloc bucurestean. Mai curand scandinav. Dar nu orice fel de scandinav, nu, ar fi fost prea simplu.

Era extraordinar de rasat. Foarte inalt si destul de slab, alura de mare senior. Chelia uriasa nu il reducea spre bonomie. Din contra, parca ii sporea aerul seniorial. Nu puteai gasi nici cel mai marunt semn de vulgaritate, nici cea mai mica sugestie de brutalitate. Era aristocratul perfect. Era de fapt neasteptat de distins, intr-un univers care parea cenusiu si amorf. Poate din cauza aceasta parea un pic bizar. Numai un pic?

Sigur, toate acestea nu aveam cum sa mi le formulez atunci in minte. Aveam mai putin de zece ani.

Peste vreo saptamana prietena mamei mi-a daruit cateva creioane colorate. Sunt de la domnul inginer Radulescu-Horst, cu ele nu ai cum sa mai scrii urat.

Urat am scris in continuare, ba cu trecerea anilor chiar din ce in ce mai urat, dar asta este de acum alta poveste.

Pe domnul inginer Radulescu-Horst l-am mai vazut de cateva ori in decursul anilor. Odata ma aflam intr-un troleibuz pe strada Matei Voievod, domnul inginer ne-a depasit lejer, la ghidonul unei biciclete. Purta un palton lung, capul era descoperit, desi era destul de frig. Si acelasi zambet la limita dintre nobilitate si bizarerie.

Il mai vedeam din cand in cand la catedrala Sfantul Iosif; ma duceam destul de des duminica si il gaseam acolo. Soseam de obicei foarte tarziu, spre sfarsitul liturghiei, cand credinciosii se indreptau spre altar pentru a se impartasi. Il remarcam imediat, asezat disciplinat in rand, avansand usor, cu acelasi aer aristocratic, aflat firesc in vulg si totodata departe de vulg.

Si intr-o duminica, aveam de acum vreo douazeci si cinci de ani, m-am apropiat de el. Tocmai iesise din catedrala.

Am onoarea sa va salut domnule Horst, i-am zis. Desigur nu va mai amintiti de mine. Cu multi ani in urma doamna Paranici m-a prezentat dumneavoastra.

Oh, a raspuns el, ce placere sa va revad! Ce mai face doamna Paranici, nu am mai vazut-o de mult.

A murit acum cativa ani, i-am zis.

Vai ce rau imi pare! Nu am stiut. Dar cum s-a intamplat?

I-am relatat pe scurt despre suferinta care o rapusese. Ma asculta atent, intristat.

Dupa cateva clipe m-a intrebat, dar dumneavoastra ce mai faceti?

Am terminat Politehnica de putina vreme, lucrez ca inginer. Ma bucur mult sa va revad, domnule Horst.

Sa stiti, mi-a spus el zambind, mi-am reluat vechiul meu nume, ma cheama din nou Herosmonte.

Am incercat sa imi ascund uluiala. Dupa cum vedeti, pe Radulescu il lasasem la o parte, dar sa renunt si la Horst era de acum un soc.

Herosmonte? O clipa m-am gandit daca sub bizareria lui nu se ascundea un oarecare dram de tacaneala. Ma bucur mult ca nu am cedat acestui gand, ci am lasat lucrurile sa curga in voia lor.

Pentru ca era intr-adevar vorba de Contele Herosmonte, prieten pe vremuri cu Printul Nicolae.

Insa asta aveam sa o aflu un pic mai tarziu.

Ce varsta sa fi avut? Singurul raspuns pe care il gaseam era ca avea aceeasi varsta pe care o avusese cu mai mult de douazeci de ani in urma. Ca si atunci, un barbat trecut de varsta a doua, dar inca nemarcat de batranete. Ma intrebam daca fusese vreodata mai tanar!

Exista oameni distinsi care te complexeaza. Nu era cazul lui. Facea parte (aveam sa imi dau tot mai bine seama mai tarziu) dintr-o categorie foarte speciala: cei care raman tot timpul distinsi fara sa te stinghereasca. Distanta dintre tine si ei exista in mod natural, dar nu este o bariera.

Monseniorul Bolonjek, vreme de cativa ani nuntiu apostolic la Bucuresti, avea sa ma mai impresioneze prin clasa lui uriasa. Imi amintesc cum a intrat intr-o seara in Biserica Italiana si toata lumea a amutit, in timp ce nuntiul inainta cu maretie spre altar. Aveam in fata mea un principe al bisericii!

Distinctia nuntiului era totusi diferita. Simteai distanta.

Sa ma intorc la Contele Herosmonte. De unde venea oare senzatia de bizar? Poate accentul. Romana lui nu avea cusur, dar accentul era al unui om nascut pe alte meleaguri.

Poate insa ca nu accentul era ciudat. Altceva mai curand: lipsa oricarui semn de agresivitate, de brutalitate potentiala. In general lipsa aceasta ar fi fost stanjenitoare, te-ar fi condus la gandul unei lipse de virilitate, dar in cazul lui nu asta era gandul. Era mai curand un sentiment de civilitate absolut naturala, care coplesea orice alta dimensiune. Si tocmai lucrul acesta ii dadea un aer aflat undeva intre farmec si bizar. Pur si simplu parea ireal.

Era oare real? Un conte strabatand anii grei ai comunismului, mereu egal cu el insusi? Poate memoria copilariei de acum indepartata imi juca o festa. Poate ca eram obosit si vedeam o plasmuire care avea sa se topeasca in soarele amiezii.

Am inchis ochii si i-am deschis imediat. Era inca acolo in fata mea si zambea usor. Mi-ar face placere sa imi faceti o vizita, locuiesc impreuna cu matusa mea.

Casa contelui se afla acolo unde incepe strada Visarion. Pe vremea aceea coltul era cu strada Nicolae Iorga. Pentru ca Nicolae Iorga incepea in Piata Romana, trecea pe langa Visarion si apoi o cotea la dreapta, spre celebrul sediu al militiei unde se dadeau pasapoartele.

Coltul cu Visarion avea sa infrunte anii, insa strada Nicolae Iorga a disparut de acolo intre timp, facand loc noii artere careia bucurestenii i-au gasit imediat un nume pe masura, bazat pe cele doua locuri de interes public aflate la capete, in Piata Romana si pe Calea Grivitei.

Contele ma astepta in fata casei. M-a condus pe scara spre mansarda. Casa fusese bine inteles nationalizata, iar contele fusese mutat de autoritatea locativa in odaile de pe vremuri ale servitorilor. Noroc ca odaile acelea erau foarte mari – contele fusese un generos si se gandise la trebuintele servitorilor lui atunci cand construise casa.

Mobila era de mare rafinament, dar era putina: o masa, scaune, vreo doua comode. Pe vremuri fusese fireste o sufragerie intreaga, insa anii de comunism erau grei, iar contele nu fusese angajat decat in munci necalificate si extrem de prost platite, asa incat covoarele, tablourile, marea parte a mobilei fusesera vandute, rand pe rand.

Contele suportase cu stoicism. Din ce imi povestea, cel mai mult parea sa fi fost ingrozit de lipsa de gust. Casa ii fusee nationalizata, fusese dat afara si mutat la mansarda in odaile servitorilor, ei bine, era indignat ca noii chiriasi zugravisera casa scarii intr-o paleta de culori detestabila.

Mi-a povestit multe in seara aceea, atat de multe incat amintirile aveau sa se amestece si sa devina tot mai confuze, dupa trecerea atator ani.

Familia din care se tragea avea doua ramuri principale, in Suedia si Germania (Horst parea sa fie numele german al familiei). Insa membri ai familiei Herosmonte existau si in alte parti ale Europei. Contele fusese adus in Romania cand era mic. Numele de Radulescu cred il primise de la tatal adoptiv, dar nu as jura ca memoria nu imi joaca renghiul.

Fusese invitat prin anii treizeci la o receptie organizata pe insula Spitzbergen de catre regele Norvegiei. Amintirea acestei receptii a revenit de cateva ori in discutia noastra. Contele povestea superb si avea mai ales darul sa scoata la iveala amanunte pline de culoare care te faceau sa te transpui in poveste. Il ascultam si parca il vedeam imbracat in frac, coborand de pe vapor si intampinat pe tarmul insulei de familia regala norvegiana.

M-a servit cu biscuiti si cu cafea, in cesti micute de portelan de Meissen. Continua sa povesteasca.

Fusese foarte apropiat de Printul Nicolae. Zambeam unui gand, asadar fusese si el tanar si nazdravan? Avusese pasiunea automobilelor si a vitezei? Mi-am amintit brusc de o fotografie pe care o vazusem de mult. Doamna Paranici, prietena mamei mele, fusese inainte de razboi administratoarea unuia din marile hoteluri din Sinaia. In fotografie aparea alaturi de conte si de sotul ei, la Cota 1400. Fotografia era facuta prin anii treizeci. Ei bine, contele arata la fel! Trebuia sa admit ca nu fusese niciodata tanar, nu aveam alta explicatie.

Fusese casatorit de mult, insa pentru foarte putin timp, sotia lui murise dupa numai cativa ani. Ramasese singur, amintirea ei era prea puternica, chiar dupa amar de vreme.

Savuram cafeaua si il ascultam.

Calatorise mult si vazuse toate marile muzee ale Europei. Avusese posbilitatea sa staruie in cate un muzeu ore in sir, zi dupa zi.

Tocmai citisem o carte superba a lui Fromentin, Maitres d’autrefois, o gasisem intr-un mic anticariat care era pe langa cinematograful Scala. Visam sa ajung si eu sa vad panzele maestrilor olandezi, iar contele imi povestea despre ce vazuse prin Rijksmuseum si prin Zwinger, prin Luvru si prin Alte Pinakothek, la Muenchen. Dela olandezi a trecut apoi la venetieni.

Am terminat de baut cafeaua, contele s-a ridicat si a deschis un sertar. A scos o carte. Vorbeam de Giorgione si de Tizian. Iata o carte care a fost publicata la Venetia pe la anul 1700. Va rog sa o rasfoiti. Exista in carte o imagine a lui Mihai Viteazul.

Matusa lui a intrat in sufragerie. Avea o suta de ani. Micsorata de varsta, nu mai auzea deloc. Contele i se adresa facandu-si mainile palnie la urechea ei. Era un pic caraghios, cum isi aduna palmele in palnie, parea falfaitul aripilor unui cocostarc.

Matusa vorbea romaneste usor cantat, cu un accent italienesc. Mi-a pus cateva intrebari, iar contele a raspuns in locul meu. A luat apoi cartea pulblicata la Venetia si s-a adancit in lectura ei, fara sa ne mai ia in seama.

Aveam sa ajung peste multi ani la Dresda, la Zwinger. Cand am vazut lucrarea lui Vermeer, Brieflesendes Maedchen, am tresarit. Mi s-a parut ca Herosmonte se afla langa mine, zambind. Imi vorbise in seara aceea de demult despre panza lui Vermeer de la Zwinger, asa cum imi vorbise si despre sala cu picturi de Rembrandt.

Trecuse de acum amar de vreme din seara in care il vizitasem, el avea insa aceeasi varsta. Am inchis ochii, i-am deschis dupa o clipa. Contele disparuse. Am inchis ochii din nou, am privit in oglinda si mi-am dat seama ca anii lasasera de fapt urme adanci.

Acest articol a fost publicat luni, 4 februarie 2008 la rubrica Relativităţi Culturale.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.