Philip Glass in 1976Cine zice Philip Glass zice minimalism, cine spune minimalism spune Philip Glass, doar Philip Glass zice ca nu e minimalist. Asa merg lucrurile pe lumea asta.
Aici e o fotografie de-a lui din 1976: Portret al artistului din tinerete, cum ar fi remarcat desigur Joyce. Philip Glass are acum 70 de ani.
NY Times a publicat cu o luna in urma un articol dedicat muzicii minimaliste, punand la un loc opiniile mai multor critici: James R. Oestreich, Anthony Tommasini, Bernard Holland, Allan Kozin, Anne Midgette, Steve Smith, Vivien Schweitzer.
Pentru Bernard Holland, muzica minimalista inseamna sa vorbesti mult si sa spui putine. Asa incat Mahler nu era minimalist, caci nu vorbea mai mult decat spunea. Saint-Saëns nu era nici el minimalist: vorbea putin, spunea putine. Cat desprer Webern, ei bine, el nu vorbea deloc dar spunea foarte multe.
Asa ca stim cel putin cine erau non-minimalistii (sa-i numim maximalisti?). Inca nu stim cine sunt minimalistii. James R. Oestreich considera ca minimalistii nu poarta etichete; ei sunt vinovati prin asociere: compozitori minimalisti sunt cei care s-au imprietenit cu artisti minimalisti. Si stim, desigur, cativa artisti minimalisti, Richard Serra de exemplu, sau Sol LeWitt. Spune-mi cu cine te intalnesti.
Cat despre Anne Midgette, ea a gasit chiar si un proto-minimalist: Bruckner, care compunea muzica ca si cand ar fi scris paragrafe lungi de tot (indiferent ce ar vrea sa insemne fraza aceasta).
Okay, dar cine sunt minimalistii din muzica, la urma urmelorl? Iata lista scurta: Philip Glass, Steve Reich, John Adams, John Cage, Arvo Pärt, Count Basie (da, si el). Acum, fiecare din ei se dezice de termen, sugerand ca ar caracteriza gresit opera lui. Bun, dar hai sa va intreb ceva, ce este atat de rau sa fii numit minimalist?
Si ce inseamna totusi minimalism in muzica? Din cat am ascultat eu (lista mea fiind mult, mult mai scurta: am ascultat muzica de Glass, de Adams si de Pärt), as spune ca esential in muzica lor este folosirea de structuri repetitive care creaza in ascultator un fel de halo, obsesiv, hipnotic. In acelasi timp este o muzica accesibila, chiar user friendly (Bernard Holland sugereaza chiar ca o poti asculta in tmp ce mergi la frigider sa iei un pahar de apa sau raspunzi la telefon, oricum muzica minimalista este repetitiva).
Prima mea intalnire cu minimalistii a fost Philip Glass. Eram intr-o librarie, in raionul muzical, si ascultam fragmente de CD-uri, la nimereala. Asa am dat peste Aguas da Amazonia, de fapt rodul unei colaborari intre Glass si un grup de percutie brazilian, Uakti. Glass compusese 12 piese pentru balet, de cantat la pian, iar brazilienii produsesera o versiune pentru marimbas. Muzica era nebunesc de frumoasa. Raul Tiquie: simti sunetul apei curgatoare, jucaus si intelept. Raul Japura: suna un pic diferit, oameni care danseaza pe malul raului, candva in vremea diminetii. Raul Purus: alt ceas al zilei, starea de spirit devine mai serioasa. Raul Negro: ceva pluteste pe suprafata raului, amestecandu-si sunetul cu cel al apei. Raul Madeira: ziua avanseaza, iar starea de spirit devine mai meditativa. Raul Tapajos: spiritul e din nou un pic jucaus. Raul Paru: e ca o povestioara spusa cu dulceata in glas. Raul Xingu: pare sa aiba loc un ritual tribal. Amazonul: aduna apele tuturor afluentilor, spiritul lor, starile lor. Si apoi Metamorfoze I, cantate la marimbas!
Am ascultat apoi fragmente din O Coborare in Maelström. De data asta muzica era solemna, in timp ce in Aguas da Amazonia mood-ul fusese mai mult jucaus. Am ascultat apoi un pic In the Upper Room, apoi cateva alte lucrari de-ale lui, orga si sintetizatorul sunand grozav.
Pana la urma am cumparat un DVD cu un film a carui muzica era compusa de Glass: Koyaanisqatsi. Am vazut filmul in aceeasi seara. Ca sa fiu sincer nu m-a impresionat cine stie ce, si asta pentru ca tocmai vazusem filmele Mayei Deren. Sunt atat de pure, incat dupa aceea orice alt film nu mai poate sa iti spuna nimic.
Asa incat Koyaanisqatsi mi s-a parut prea incarcat dar mi-a placut foarte mult limbajul sau. Un limbaj alcatuit exclusiv din imagini marete si muzica mareata. Un documentar ecologic. Filmul era fara cuvinte, vorbind numai prin imagini si muzica. Un echilibru perfect intre imagini si muzica! Aceleasi structuri repetitive in imagini, in muzica, acelasi efect hipnotic. Armoniile imi aminteau de Vangelis.
Numai ca Vangelis inseamna si melodie, pe cand aici la Glass, era altceva. Pattern-urile repetitive, miscandu-se incet, creand un efect de transa. Muzica lui este ritual, un univers de incantatii.
Ei bine, Maya Deren inseamna si muzica lui Teiji Ito – trebuie insa sa ascult mai multa muzica de Ito ca sa pot sa judec si sa il plasez pe Glass intr-un context mai larg decat minimalismul.
Dupa ce am vazut filmul am cumparat un CD cu muzica de Philip Glass. Alegerea a fost un disc care continea Glassworks si In the Upper Room.
Glassworks suna frumos (si titlul este inspirat, sugerand delicatete si miracol: miracolul delicat al unei lucrari de arta create din sticla). Are sase parti: Introducerea este solo pian, iar Finalul repeta Introducerea intr-o versiune orchestrata. Celelalte parti (purtand titluri neasteptate: Ochi de gheatza, Insule, Norma, Fatzade) sunt toate orchestrate. Fiecare parte este bazata pe o structura repetitiva, cu care intri in atmosfera piesei – dupa acea apare o dezvoltare, o alta fraza in dialog cu structura de baza. Cateva variatiuni in final.
Am ascultat din nou muzica din Koyaaniskatsi. Aceeasi arhitectura: o structura repetitiva la orga, care creaza atmosfera; apoi apare dezvoltarea, interpretata de cor, in dialog cu basso continuo de la orga.
Am gasit apoi pe web o muzica de pian foarte asemanatoare cu Glassworks: Metamorfoze. Din nou Introducerea, apoi cinci Metamorfoze, Acte de poet, Lucruri moarte, Vals modern de dragoste. Muzica din Koyaaniskatsi suna solemn, aici in Metamorfoze este delicatete. Chiar acum ascult Lucuri moarte si incerc sa urmaresc meditatia… Cum o suna oare Valsul modern de dragoste? Da, bine inteles ca este un pic diferit, un pic jucaus, aceeasi delicatete.
Sa ma intorc insa la CD-ul cu Glassworks, urmate de In the Upper Room. Muzica a fost compusa pentru un balet, interpretat de catre trupa Twyla Tharp. Pe manseta CD-ului sunt cateva informatii despre spectacolul de balet: amestec de traditional si modern, dansatori imbracati in costume de la alb-negru pana la rosu, culorile amestecandu-se cu structurile repetitive ale muzicii lui Glass, creand un efect hipnotic. Univers de ritual, de magie, univers incantatoriu.
O sa ma ocup de muzica lui Adams si Pärt mai tarziu, mesajul asta este de acum cam prea mare, hai sa incercam sa tragem cateva concluzii despret Glass.
Gluma care se spune despre Vivaldi (a compus oare 300 concerte sau unul singur de 300 de ori?) se potriveste perfect la Glass. Asculti o piesa de-a lui, le stii pe toate. Bine inteles ca nu e adevarat, dar multi afirma ca omul asta nu a avut inventivitate melodica, doar structuri repetitive care devin plictisitoare… nici asta nu e adevarat. Adevarul este ca universul lui muzical este diferit. O sa o spun din nou, muzica lui nu este melodie, ci incantatie. Nu melodie, ci melopee.
Compozitor de opere (Einstein pe plaja de exemplu), balet, muzica de film, simfonii, muzica de camera, extrem de prolific, avand propriul lui ansamblu de muzica, cu inregistrari faimoase, ei bine, tind sa cred ca Glass este un compozitor de succes cu toate bunele si relele pe care le aduce succesul. Un artist ar trebui sa isi urmeze neabatut calea lui (cum au facut Tenney sau Nancarrow), in timp ce o istorie de succes in business-ul muzical inseamna sa iti parasesti universul tau si sa te cobori in lumea muritorilor, sa faci concesii gustului publicului, si sa pierzi ceea ce este unic in tine: in cazul lui Glass, lumea magica in care zeii sunt implorati prin litanii lungi, unde in locul melodiei asculti taraganata melopee, iar vrajitoria devine posibila.