Postul Paştelui
Era cel mai greu de dus.
Primăvara ne scormonea stomacurile
Subţiate de ciorbele limpezi,
De mămăligile singuratice.
Foamea venea mai ales către seară
Ca un lup cenuşiu cu ochi de patimă.
Mă furişam cu Radu în cămară.
Desfăceam în grabă
Capacul din tablă emailată
Al canistrei albastre ca cerul.
Ai noştri ţineau la untură
Cârnaţi fripţi şi bucăţi de friptură
Din porcul tăiat la Crăciun.
Pâine luam din sacul din iută
De pe raftul cel mai de sus.
Nu, sare nu ne mai trebuia.
Erau gata sărate
Şi pudrate cu un nor de boia.
„Vă e foame copii?”
„Da mamă, dă-ne ceva bun!”
„Ei, suntem în Postul Mare, dragii mei;
Trebuie să vă curăţaţi şi voi,
Să vă rugaţi, să fiţi iertaţi de păcate.
O să vă pun în blide mămăligă cu mujdei.”
„Bine mamă, dar la urmă
Dă-ne şi câte o cană cu lapte!”
Canistra goală au aflat-o, disperaţi,
Mult mai târziu,
Când începea sezonul la sapă.
„Ei, şi acum ce-o să le mai pun
Săpaşilor de merinde?
Pâine cu apă?”
Dan David, Los Angeles, aprilie-16-2006.