Una din repunerile în discuţie cele mai serioase, care va avea consecinţe nu mai puţin profunde pentru omul de mâine, este aceea a învăţământului, a formaţiei tânărului şcolar şi a studentului. Dificultatea principală provine din obiectivul însuşi, căruia nu suntem siguri de a-i găsi o definiţie satisfăcătoare, în ritmul accelerat al schimbărilor actuale.
Cei cărora li se incumbă obligaţia prevederii viitorului apropiat sau îndepărtat – dar care ignoră deseori ce se întâmplă astăzi în preajma lor şi chiar în propria lor urbe – vor spune, în modul cel mai retoric, că tinerii trebuie formaţi în profesiile pe care le vor exersa mâine. E drept, cel puţin în parte, dar educaţia profesională nu se poate rezuma numai la pregătirea meseriilor specifice pe toată durata existenţei active a unui om, între douăzeci şi şaizeci de ani, fără să se ţină cont de dispariţia frecventă a unor profesii şi apariţia altora. Necesitatea unei polivalenţe profesionale sau, mai clar, cunoaşterea mai multor meşteşuguri, devine, din ce în ce, o preocupare majoră a formatorilor şi, mai cu seamă, a cârmuitorilor politici, atunci când aspiraţiile lor coincid cu cele naţionale.
Pentru anumite profesiuni, care au evoluat mai puţin şi care, în Europa, au o tendinţă conservatoare, este posibilă, la rigoare, o extrapolare a situaţiei prezente. Dar, chiar admiţând că tehnica nu se schimbă, se poate lesne observa cum numărul interesaţilor riscă să se reducă în mod catastrofal. Exemplul cel mai elocvent este agricultura, ale cărei drame provin de la rezistenţa tradiţională la schimbare şi prin urmare la rentabilitate. Refuzul categoric al culturilor OMG (organisme modificate genetic) de pildă, face parte din „cultura” stagnărilor, sub pretextul unei ipotetice nocivităţi şi al dependenţei de furnizorul seminţelor.
Cine s-ar fi gândit acum 25-30 de ani să iniţieze elevii şcolilor comerciale în limbajul calculatoarelor? Mulţi dintre ei au rămas cantonaţi la tradiţionalele registre de contabilitate, incapabili, la 45-50 de ani, să înţeleagă informatica, sculă de a cărei eficacitate nimeni nu se mai îndoieşte astăzi.
Un mecanic auto ceva mai în vârstă, bine format la 20 de ani şi obişnuit cu mecanica tinereţii sale, va putea, dacă ar fi interesat şi dotat de o inteligenţă deschisă, să se adapteze vieţii actuale reciclându-se, din timp în timp, în vederea introducerii informaticii în activitatea sa profesională, în loc să ridice din umeri când îi prezinţi o maşină din generaţia actuală.
Educaţia trebuie, mai înainte de toate, să evite închiderea tineretului în obişnuinţe dobândite odată pentru totdeauna. Rutina apare ca un inamic redutabil într-o lume unde schimbările de tot genul au devenit monedă curentă. Rolul educaţiei este, aşadar, de a inculca tinerilor certitudinea că evoluţia permanentă este o formă naturală de activitate şi că este în propriul său interes s-o urmeze.
Pe de altă parte, educaţia nu se poate prezenta numai în termeni economici sau tehnici. Necesitatea unei formaţii spirituale este mai mult decât imperativă, îngăduind tinerilor să se adapteze viitoarei lor existenţe şi să evolueze simultan cu prezentul, atingând un nivel suficient de posibilităţi pentru a fi un om fericit ci nu un înăcrit, revoltat sau marginalizat. Un om capabil să sesizeze exigenţele de moment şi susceptibil de a urma, nu numai evoluţiile tehnologico-ecomomice, ci deopotrivă transformările umane, culturale, intelectuale, care-l vor acompania în cursul existenţei.
Problema spinoasă a educaţiei a fost abordată de-a lungul secolelor de numeroşi filozofi, psihologi, pedagogi şi scriitori, printre care ilustrul Jean-Jacques Rousseau, filozof şi scriitor, în faimosul şi radicalul său tratat „Emile sau despre educaţie”, unde sugerează protecţia adolescentului până la vârsta de cel puţin 15 ani, în vederea dezvoltării personalităţii în singularitatea ei.
Nu este neglijabil nici faptul că, odată ieşiţi la pensie şi graţie longevităţii contemporane, ne vom trezi înaintea unei lungi perioade a cărei geranţă nu-i întotdeauna facilă. Va trebui să găsim modalitatea cea mai apropriată de a trage un profit maximal din acest interval de timp privilegiat, când pasiunile tulburi se disipă, lăsând loc aşa-numitei înţelepciuni a vârstei. S-ar putea foarte bine ca, la 60 de ani sau plus, privaţi în mod brutal de activitatea profesională cotidiană, să ne simţim debusolaţi sau chiar inutili. Anul următor pensionării, este deseori fatal soţului inactiv, prizonier al unei femei „prepotente” căruia îi va datora explicaţii ori de câte ori fantezia sa, spiritul său creator, îi inspiră o mişcare, o ieşire (la pescuit), un voiaj. Riscul descurajării şi depresiunii îi paşte pe toţi cei care nu şi-au prevăzut organizarea chibzuită a acestei perioade de graţie, poate una dintre cele mai frumoase ale existenţei. Reciprocitatea este de asemenea probabilă; prezenţa constantă a unui soţ în căminul conjugal, devine de multe ori greoaie, dacă nu insuportabilă micilor libertăţi de care partenera se bucuraseră până atunci. Tot educaţiei îi revine prevederea, cât mai precoce, a acestor eventuale inconveniente pe care viaţa le rezervă uneori cu o oarecare maliţie.
Acum vreo 20 de ani eram tanar inginer si am asistat la o prezentare de echipamente Siemans. Facuta de niste mosi, nemti, toba de carte, pregatiti sa raspunda la orice intrebare, neobositi timp de cateva ore. Au controlat situatia permanent. A fost o lectie.
Competenta si incompetenta nu au varsta. Uneori suntem tentati sa atribuim calitati si defecte varstei si nu individului, sau judecam prin sabloane. Gresim cand facem asta.
Remarca d-lui Aurel Popescu privind articolul meu „A forma cum….?” este, în aparenţă, pertinentă. Aş numi-o chiar de bun simţ, venind de la un fin observator, dac-aş înţelege cu ce intenţie mi-a fost adresată.
Sunt perfect de acord că unii „moşi” (termenul adulator îi aparţie d-lui Popescu) sunt mai puţin competenţi decât alţii. O competenţă de înaltă ţinută, ca aceea a inginerilor de la Siemens, inteligent etalată în faţa unui public curios şi interesat, poate stârni o reală încântare. De unde şi simpatica admiraţie a românilor pentru spiritul germanic: „Ai dracu’ nemţii!…
Trebuie totuşi convenit că, în general, avansarea în vârstă contribuie, de cele mai multe ori, la ameliorarea inteligenţei şi a competenţelor, chiar dacă nu ţinem cont de experienţa câştigată de-a lungul anilor.
În privinţa „şabloanelor”, sunt dezolat, dar aluzia păcătuieşte prin lipsă de claritate în ceea ce mă priveşte. Pot subscrie însă ideii d-lui Popescu precum că „şabloanele” n-au nici un merit şi că judecând potrivit lor, este „greşit”, mai cu seamă când e vorba de evoluţie.
Am simtit nevoia sa recitesc articolul pentru ca am dat peste idei la care ma gandesc si eu, dar n-am reusit sa spun ce cred simplu, clar, sugestiv, asa cum ati reusit Dvs.
Am amintit acel episod pentru ca l-am retinut (si memoria stie ea ce face cand sterge unele chestii dar pastreaza altele) desi au trecut de atunci vreo 20 de ani. Un asemenea episod nu rastoarna el singur o mentalitate, insa poate sa faca parte dintr-un lant ce in final ne elibereaza de unele prejudecati. In ceea ce ma priveste, a contribuit la erodarea unui sablon de care ma bucur ca am scapat.
Observatia legata de gandirea in sabloane a fost la modul general si am facut-o privind in primul rand in oglinda si in al doilea rand la oamenii intre care traim.
Eu n-am prea inteles care e mesajul acestui material.
Vrea materialul sa sugereze ca odata cu inaintarea in varsta tre’ sa ne „tinem”, neaparat, la curent cu mersu’ lumii si-al tehnologiei?
Ei bine, depinde de varsta: ca daca nu te „tzii” la 30-40 de ani, aleluia. Dar daca nu te tzii la 55, ce daca? Pentru a fi mai precis: daca esti bun in meseria ta (meserie care se si cere), care n-a fost inca „automatizata”, ea se va cere in continuare si n-ai probleme.
Caz concret: s-a tot incercat in ultimii 30 de ani sa se faca invatzamant la distantza, cu „noile tehnologii”.
Ei bine, nu-s eu chiar negru-n ceru’ gurii (admit ca-n unele domenii E-learning da oarecari rezultate – e vorba de material didcatic), dar e deja fapt recunoscut: in domeniul meu, matematica, tabla si creta (in mana unuia-n carne si oase) sunt imbatabile.
Ma refer aicea la idei, nu la calcule (pentru care calcule tehnologia ajuta).
Numai ca stiintza *nu* a progresat niciodata prin *calcule*. Calculatorul *nu da idei*.
Tehnologie: sunt fotograf amator, abia in acest an am achizitionat un aparat digital si, in pofida ultimelor cuceriri, bla, bla, *nu ma ajuta sa fac fotografii mai bune*. Fotografia digitala a contribuit insa la crearea a multe miliarde de fotografii proaste, care incarca mijloacele de stocare si consuma curent in neshtire. Pe mine ma ajuta *doar* sa le diseminez mai ushor. Fotografiile facute pe „vechiul stil”, pe film, adica, sunt mult mai bune.
Tehnica moderna doar *ushureaza veatza*, face lucrurili *mai ushor de facut*. Nu te invatza *cum* sa le faci.
Eu unul, departe de-ai invinui pe cei care la o anumita varsta se simt tot mai straini de-o lume pe care *nu o mai percep ca fiind „a lor”, ii chiar incurajez s-o tzie tot asha si sa se simta bine in izolarea lor si-n practicarea vechilor „vicii”, cum ar fi scrierea de scrisori „de mana” (daca asta le face placere, par exemplu).
Nivelul de inteligentza *scade* cu varsta dar e suplinit de rutina (asadar rutina, provenita din lunga esperentza nu e deloc de lepadat).
Iar daca vorbim de pensionarii care „crapa” in primul an de pensie – n-avem NOI ce le face – inseamna ca veatza le erea slujba (caci altfel n-ar avea un asemenea trist sfarsit, nu?).
Iar a fi insurat cu o harpie te duce-n mormant (daca esti fraier si n-o lashi repede) mult mai iute, nu mai apuci pensia.
Asadar, as vrea sa stiu cam care-i mesajul precis al acestui mesaj al dvs. in gen „asa ar trebui sa fie”, „hai sa facem si sa dregem” sau „lumea perfecta, asa cum ar trebui ea sa fie maine”.
Toate cele bune,
Nea Marin