Duminică 13 mai 2007, (în fiecare an în a doua duminică din luna mai), în USA se sărbătoreşte „Ziua Mamei” (Mother’s Day). Nu „Ziua Femeilor” în general, ca o discriminare pe criterii sexuale – bărbaţii ne având o zi a lor – ci ziua mamelor; a acelor femei care au adus viaţă nouă folosindu-şi harul dăruit de Creatorul Suprem.
Este un moment de meditaţie mai profundă asupra omului şi a destinului său.
Toţi am fost odată copii. Pe fiecare dintre noi o mamă ne-a născut, ne-a hrănit, ne-a protejat, ne-a educat, ne-a propulsat în viaţă. Prin metode diferite decurgând din firea fiecărei mame, din firea fiecărui copil, dar cu aceeaşi dorinţă maternă de a asigura succesul în viaţă copiilor lor.
Dedic acest poem-eseu celor două femei care mi-au vegheat primii paşi în viaţă şi mi-au determinat viitorul ca nişte zâne bune; diferite, dar la fel de bine intenţionate şi devotate.
Reproşuri propulsive
Şi unde s-au ascuns ochii mamei?
Au zburat prea departe, au căzut prea adânc..
Mai dureros decât oricând altădată, acum îmi lipsesc cel mai mult.
Arareori am privit-o direct în ochi.
O frână de teamă mă oprea înainte de a ne întâlni.
Avea mereu să-mi reproşeze ceva; cu glas greu, cu ochii în flăcări.
Glas greu de dragoste, ochi înflăcăraţi de ambiţii, de devotament şi speranţe.
„Nu eşti destul de bătăios, băiete!
Nu citeşti destul. Pierzi timpul cu fleacuri iar viaţa e dură.
Leneveala asta de dimineaţă o să te facă să pierzi în viaţă.
Toţi mocofanii o să ţi-o ia în faţă.”
Era felul ei de a mă împinge înainte, reproşându-mi.
De fiecare dată din rana produsă se năştea vindecarea, cu forţa condimentelor care înobilează şi elevează, cu forţa vaccinului care învinge boala prin boală.
Istoria neamului prigonit prin secole de o lume arogantă şi duşmănoasă a străbătut prin conştiinţa generaţiilor de români ardeleni ca o suliţă înroşită în focul suferinţei.
A generat ambiţiile familiilor pentru performanţele odraslelor;
Ca o răzbunare, ca o revanşă asupra sorţii.
Ochii mamei au zburat prea departe, au căzut prea adânc!
Tare aş mai avea nevoie de reproşurile ei ţâşnite nu doar din vorbe, dar şi din ochii severi.
Acum când merg din ce în ce mai încet, când mă aplec din ce în ce mai greu, aş avea nevoie de forţa ei de a transmite ambiţiile şi mândria neamului mai departe, celor care au venit după mine, celor care au de mers atât de mult, au de mers atât de departe, au de zburat atât de sus.
Mama îmi lipseşte atât de mult!
Inginerii şi şoferii
Pe unii dintre oameni, copii mai ales, nu-i poţi ambiţiona, propulsa spre succes, imputându-le nerealizările, pierderile, reproşându-le atitudinile, lentorile, ori chiar conjucturile nefavorabile. Sensibilităţile lor se exacerbează, resursele lor interne se chircesc instinctiv şi nu mai pot, refuză de fapt, să meargă înainte. Li se dezvoltă o plăcere sadică de a gusta eşecul, o atitudine de frondă care îi poate arunca în ratare pentru restul vieţii.
Mătuşa Anica, sora mamei, un monument de înţelepciune ţărănească nativă, înţelepciune feminină caldă, maternă, lua viaţa aşa cum era. Nu făcea tragedie din insuccese, sau mai bine zis din lipsa unor succese strălucitoare.
Nu orice lipsă de succes, de performanţă deosebită, este un insucces.
Faptul că noi nepoţii ei, primii patru fraţi, am ajuns ingineri iar primii săi patru fii, verii noştri, crescuţi alături, au ajuns şoferi, era acceptabil, o făcea mulţumită, mândră de ea şi de noi toţi în acelaşi timp.
De sărbători, la reuniunile de familie, în timp ce mama continua să ne reproşeze faptul că nu suntem destul de ambiţioşi, că nu am ajuns încă directori sau miniştri în domeniile noastre de activitate, mătuşa Anica ne privea pe toţi opt cu mândrie şi cu satisfacţie declamând solemn: „Tare-s mândră de inginerii şi de şoferii noştri!”
Soţul ei, unchiul Petre, dominat de bunătatea, satisfacţia şi lumina care se aprindea în ochii mătuşii, dădea doar din cap tăcut, bucurându-se simplu de viaţă aşa cum era.
Niciodată laudele şi recompensele primite de la mătuşa Anica, o plăcintă umplută cu brânză dulce şi mărar, stropită din belşug cu smântână groasă, un pahar cu „lapte acru” rece în zilele verilor calde, o bătaie uşoară pe umăr sau chiar o sărutare pe creştet, în totdeauna o vorbă bună, chiar şi pentru succese mărunte, adesea nesemnificative ori chiar nemeritate, nu m-au impulsionat mai puţin decât reproşurile din vorbele grele şi din privirile aspre ale mamei.
Un alt mod de a privi viaţa.
Cu ambiţii rezonabile, cu ştiinţa obţinerii bucuriei din succesele mărunte, chiar din insuccesele accidentale, din viaţa normală, aşezată, generatoare ea însăşi de impulsuri şi propulsări semnificative.
Două surori, două mame, două femei diferite care mi-au marcat atât de profund traiectoria în viaţă! M-au propulsat ca pe o aeronavă cu două motoare: unul cu energie nucleară, prin explozii şi presiune continuă şi celălalt cu turbina unei hidrocentrale amplasate sub un dig scund în spatele căruia un lac uriaş îşi face în linişte treaba.
Dan David, Los Angeles, mai-03-2007.