Impactul unui decalaj dintre Europa vestica si dintre imigrantii aspiranti la libertate, la o viata noua a determinat un exod in masa catre SUA, Australia si Canada.
Spre sfarsitul anilor ’80 xenofobia devine vizibila in Occident mai ales prin iesirile neprietenoase ale politicienilor, nemaivorbind de reactiile localnicilor la adresa azilantilor. Declaratia neprietenoasa a politicianului german Oskar Lafontaine la adresa imigrantilor sustinand ca o redresare cu succes a economiei s-ar realiza prin refuzul cererilor de sedere sau de azil ale strainilor (auslander), peretii purtand mesaje ca Scheiss Auslander ori Auslander Raus mi-au schimbat decizia de a mai trai in Europa.
M-am adresat unui centru de imigrare quebecois din Bruxelles si in timp record ( sase luni) am primit viza de imigrare pentru Quebec si implicit Canada (statutul de immigrant recu).
La plecare din Germania erau 20◦C, la sosire in Quebec – 20◦C. Am inceput viata intr-o iarna neterminata si cu zapezi inalte, insa ceea ce m-a frapat a fost excesul de lumina, sa nu zic risipa de energie si caldura primirii. Am fost asteptat de catre reprezentanti ai guvernului quebec-oaz oferindu-mi o camera platita intr-un hotel, precum bani pentru haine, sprijin in gasirea unui apartament si un curs de limba, integrare in noua tara.
In Quebec existau mii de romani, biserici, organizatii, asociatii… insa foarte putin suport real din partea conationalilor.
Românii din Quebec
Prezenta romanilor in Montreal este datata de la 1881. Citand cateva statistici se mentioneaza ca in 1911 existau 15 000 imigranti de origine romana, iar in 1941 dupa un recesamant federal 25 000.
O afluenta a imigratiei romane cunoaste o crestere rapida dupa 1948, dar in mod spectacular si in anii ’90 cu o masiva continuitate pana in prezent.
Mii de tineri parasesc Romania si se stabilesc in Montreal.
Incerc sa refac momentele primelor zile in Quebec. A incepe viata cu nimic intr-o noua tara nu mai este o aventura, ci o intrecere cu tine insuti si cu cei din jurul tau. Daca alte comunitati isi ajuta noii veniti din prima zi ale sosirii lor, la romani exista un fenomen neobisnuit si pervers in a nu acorda nici macar un cuvant de incurajare, ci dimpotriva- ca intr- o cazarma recrutii sunt supusi la tot felul de umiliri, asa si novicii imigranti sunt striviti de aroganta celor cu ani grei de imigratie, de epatarea acestora in etalarea a ceea ce au realizat in Canada.
Am intalnit zeci de „intelectuali” (în accepțiunea marxistă a termenului) de origine romana comportandu-se neomeneste, aducand cu ei acea aura mostenita in societatea comunista ca a avea o diploma le confera un statut preferential.
Bisericile romane din Montreal s-au aflat in invrajbire si in dezuniune.
Realitate dură
Am intalnit in primele zile si la cursurile de integrare romani ca si mine, aflati la inceput de drum. Ne-am imprietenit si pe considerentul ca mancam aceeasi paine, ca eram in cautarea unui serviciu sa. Rar ni s-a intamplat ca vreunul dintre cei plecati din tara de ani, cu o situatie materiala stralucita sa ne invite la o masa ori sa ne indrume.
Intre noi, cei noi veniti (recrutii) si veteranii imigranti se stabilise o ruptura.
Nu vreau sa folosesc fatadele unor comitete si comitii ori sloganele rostite, publicate la diferite ocazii festive etc., ci sa insir cateva episoade din expereintele traite in Montreal.
Ca filolog am inteles ca viitorul meu pe continentul american nu avea sa fie promitator, asa ca m-am dedicat muncii de restaurant. Am beneficiat si de alte joburi suplimentare, temporare.
Din primele zile am gasit joburi modeste de bucatar ca in scurt timp sa ajung coordonator de banchete, manager. Am avut posibilitatea sa ofer de lucru catorva zeci de romani, chiar din primele zile ale inpamantenirii lor in Canada franceza. Majoritatea erau titrati, cu studii ingineresti sa. Nu-si mai aduc aminte de aceasta munca si nici nu vor sa o mentioneze in curriculum lor academic.
Inotdeauna mi-am imaginat ca in afara tarii romanii ar trebui sa fie uniti si sa consolideze o comunitate distincta, model.
Am sosit in prima zi de la Frankfurt la Montreal cu Ionel, prieten cunoscut in Germania pe care aveam sa-l consider un frate de suferinta. Nu contabilizez o relatie de prietenie si nici nu reprosez nimic.
Rămas în stradă
In orasul Quebec, restaurantul in care lucram s-a inchis printr-o executie judecatoreasca silita.
Venind la serviciu am gasit inchisa usa restaurantului cu o nota prin care eram informati ca patronul nu si-a platit taxele si nici alte datorii familiale de divort. Am ramas pe drumuri… Nu mai eram capabil sa platesc apartamentul si eventualitatea unui alt job cerea ceva timp. In doua saptamani sotia si baiatul urmau sa soseasca din tara.
Singura solutie a ramas sa ma mut la Montreal sa-mi caut de lucru.
Patronul imi datora salariul din urma, serviciul de ajutor somaj avea sa decida in cateva saptamani asupra dosarului meu asa ca mi-am zis ca am un prieten, pe cel cu care venisem din Germania.
L-am rugat sa mi gazduiasca sotia si copilul pentru cateva zile pana la rezolvarea, gasirea unui loc. Nu pot sa uit niciodata refuzul lui, desi avea spatiul corespunzator si chiar daca am fi dormit pe jos pe paturi nu ar fi fost la fel de rau. Sa fii in plina noapte cu un copil abia sosit din Romania, fara adapost ramane o pedeapsa de netrecut.
Canada a creat o traditie in a nu lasa oamenii fara acoperis, in a-i feri de cruzimea iernii. Itinerantii, cei fara adapost se bucura de o asistenta sociala mai rar intalnita in restul lumii. Noroc ca populatia acestei tari nu se constituie numai din romani.
Nu i-am zis nimic acelui « prieten », ci dimpotriva, dupa stabilirea mea in Florida, Ionel a venit la plaja cu familia, ba chiar si cu alti prieteni de-ai lui. Nu i-am refuzat. Nu i-am lasat sa mearga la hotel. S-au bucurat de o ospitalitate deplina asa cum am deprins-o de la parintii mei. Nu in vreo universitate aleasa.
In anii ’90 Montrealul s-a confruntat cu un val de imigranti romani clandestini sositi ascunsi in containerele ori calele unor vase comerciale.
Anchetele, serviciile de investigatii nu au reusit niciodata sa afle vreodata drumul romanilor denumiti « containeristi » si cumva stigmatizati, ca fiind un fel de paria, o lume criminala. Pentru a trece oceanul ascuns in containere cu sau fara acceptul personalului de navigatie de pe vas impunea o nota de curaj, de rezistenta fizica deosebita. Nu-mi imaginez vreun inginer sau profesor sa se inscrie in acest voiaj al riscului.
Meleaguri mai calde
In 1996 Canada franceza a cunoscut o cadere economica provocata de referendumul din 1995. De teama separarii Quebec-ului de restul Canadei multe companii si-au inchis portile, zeci de investitori au plecat in SUA ori in provinciile anglofone. A fost si anul deciziei mele de a pleca in Florida.
M-am trezit din nou in drum. Acelasi calvar al cautarii unui serviciu, altei locuinte.
Experienta anterioara cu Ionel, si nu singulara m-a determinat sa nu mai astept ajutor din partea vreunui roman.
Români realizați
Restaurantul reprezinta un loc deschis unde se infiripeaza noi prietenii, unde oamenii isi deschid sufletul mai usor decat la biserica. Am lucrat in cateva restaurante in Montreal intalnind fel si fel de oameni.
Astfel am cunoscut doi baieti, Sandu si Catalin, abia trecuti de varsta adolescentei, inalti, optimisti si curajosi tocmai sositi ca imigranti clandestini ascunsi in containerele unui vas.
Pe terasa unui pub numit pe atunci Crocodile ne-am cinstit, mi-au povestit aventurile lor cu simplitatea oamenilor crescuti la tara alaturi de parinti, bunici si vecini. Munceau in constructii, taiau copaci si in mod sigur nu auzisera de Shakespeare ori Kant. Mi-am dat seama ca nu mai contau cultura omului, titlul, banii, aparentele.
Sandu si Catalin mi-au devenit prieteni nu numai la o halba de bere. Stiindu-ma fara adapost mi-au oferit o camera din apartamentul lor (nu prea luxos) cu mobila adunata de pe strada.
Astazi amandoi au reusit in viata. Sunt proprietari de restaurante, calatoresc prin lume si la aproape 40 ani sunt realizati.
Ne-am reintalnit cu aceeasi bucurie, ne amintim de timpurile petrecute in acea strada suburbana, Plamondon, cu iz de Bronx murdar pe cand imparteam saracia si visurile. Le e inca greu sa nu mi se adreseze cu Nea Florin…
(Va urma)
Fiind plecat vreo cativa ani in Franta, fata cu realitatea de acolo (auzisem numai de bine, si la fata locului am primit destule bobarnace), am scris unele opinii pe Forum RL, mai intotdeauna prost intelese si primite (de mai multe ori am fost facut comunist, fan Ilescu, etc).
Am vrut sa creionez ca Franta descoperita de mine inseamna nu numai case frumoase si o societate in aparenta perfecta, inseamna si xenofobie, trantirea cateodata a usii in nas, arabi si negri ce te privesc ca imigrant concurent, refuzul francezilor de a imparti cu altul din ceea ce ti se cuvine tie ca francez (cainii nu impart niciodata oasele cu cateii, citat Grigore Alexandrescu), etc.
Deci nu e numai pozitiv in Occident, ci exista si aspecte negative, pe care cei care vor sa emigreze ar fi bine sa le cunoasca inainte de a face pasul respectiv.
Si de unde sa le cunoasca, decat de la unii care au emigrat deja, si care vor sa isi impartaseasca experienta, cu sinceritate si nu dupa principiul „daca am patit eu unele, lasa sa pateasca si altii”?
Am o intrebare: considerati ca cei care au emigrat deja (sau au avut o experienta oarecare, spre exemplu lupta impotriva unei boli de cancer) au obligatia morala de a impartasi din experienta lor celor noi, care vin sa se confrunte cu aceste lucruri?
Sau trebuie sa ii lase pe cei noi veniti in problema sa se confrunte la randul lor cu aceleasi greutati?
Sunt de acord cu Dvs. si tocmai accentuez asupra faptului ca romanii in diaspora nu acelasi spirit de solidaritate.
Revenind la romanul lui Remarque unde ideea ca „fiecare moare singur” si ca a emigra devine o aventura existentiala pe cont personal, multi romani nu vor sa abdice la tronul egoismului, al unei anume asocializari si a lipsei de apartenenta la o natiune bine inchegata. Imi pare rau sa constat aceste neajunsuri, dar este o realitate. traiesc intr-o comunitate evreieasca de cativa ani si am cuvinte de admiratie pentru felul in care aceasta functioneaza si totodata ma bucur de apreciere si sprijin.
As intreba romanii emigrati pe fiecare parte, cum a ajutat un nou roman nou sosit printr-o contributie concreta?
Este o idee interesanta si binevenita in a alcatui un fel de ghid pentru cei ce imigreaza.Multe organizatii romanesti in strainatate functioneaza doar cu numele.
Eu as propune, in loc sa ne lamentam, ca in cadrul acestui saptamanal on line sa organizam o campanie, discutii si de ce nu un comitet de actiune?
As preciza ca Domnul Stefan Niculescu Maier se inscrie printre putinii emigranti din Romania ce a acordat sprijin real multor imigranti, asa ca eu cred ca suntem pe un drum bun.
Diaspora poate re-compune o Romanie mai buna.
Aș vrea să-l întreb pe domnul Dumitriu (pe care-l știam fan Corneliu Zelea Codreanu, nu Ion Iliescu) dacă nu cumva măcar unii dintre „arabii și negrii” despre care pomenește nu erau cetățeni francezi, poate chiar a doua sau a treia generație?
În România, cum se uită băștinașii la „negri și arabi”?
Și încă ceva, domnule Dumitriu, dacă România ar avea același procentaj de minorități vizibile (nu mă refer la concepția iacobină franceză, care nu admite existența minorităților, ci la accepțiunea românească) ca Franța, cum le-ar integra? Că văd că ungurii sau romii, prezenți aici de sute de ani, nu snt pe deplin acceptați.