Jurnalistul Ioan Cristoiu a supraestimat bunul simţ mioritic, lăsând loc, în cadrul articolelor sale din „Jurnalul Naţional”, unui forum pe care eu l-aş numi „defulatoriu”, o libertate a expresiei în stare brută. Probabil că totul a pornit de la o primă insultă, scăpată pe neaşteptate dintr-un suflet iritat. Replica nu s-a lăsat aşteptată: o altă insultă, şi mai vârtoasă, şi mai virilă, şi mai mitocănească, urmată de una parafată cu nume feminin, surprinzător de „colorată”, în general articulată oral între floristele de la Piaţa Obor. În puţin timp înjurăturile şi insultele au depăşit economia textelor, esenţialul constând în originalitatea jargonului de mahala, savurat, s-ar părea, de însuşi cei ce ar deţine rolul de „verificatori” ai tabloidului, fie el şi în configuraţie online. Natural, s-au format tabere cu şefi şi contra-şefi „carismatici” şi cu strategii de sufocare a adversarului virtual, împroşcat de sus până jos de „flegme” degradante; uneori un amestec de barbarisme şi de regionalisme, unele mai stupefiante ca altele.
Când cineva tentează vreo interpunere, nu numai că nu e luat în seamă, dar se mai trezeşte şi „fluierat”, cum c-ar fi întrerupt jalnicul spectacol. Xenofobia, anti-americanismul primar, antisemitismul, insulte purtând pecetea pedofiliei, ba mai mult, anti-românismul faţă de cei plecaţi din ţară şi trataţi de transfugi, termen moştenit de la suspicioşii strainătăţii. Procentul insultelor se amplifica neîncetat, trecându-se în revistă tot evantaiul de fobii, de uri, de jigniri, de provocări extreme, până la abjecţiile cele mai indescriptibile. Unul câte unul, forumistele şi forumiştii bine intenţionaţi, au părăsit acest spaţiu infestat de golănime, cu toate că mulţi găsiseră un reconfort cotidian în posibilitatea de a se elibera de greutăţile sufleteşti, sub protecţia garantată a anonimatului. Alţii aveau ceva de transmis, chiar dacă acest ceva nu le aparţinea. Un fel de transcriere a ceea ce ar fi putut proveni din propria lor gândire. Puţin importă. Numai că necruţătorii vânători, cu feţele descoperite sau operând mascaţi cu un noian de nikuri, deschideau focul numai din dorinţa sadică de a comite răul moral, la care uneori nici protecţia anonimatului nu rezistă.
Se uită că în spatele pseudonimului există o făptură umană, deseori hipersensibilă, căruia îi sunt adresate vocabulele ucigaşe, chiar dacă, prin definiţie, mai devreme sau mai târziu, ele iau traiectoria bumerangului.
Speranţa unui schimb politicos se pierde pe zi ce trece, lăsându-i pe mulţi absorbiţi în continuare de diversele lor contrarietăţi, de problemele lor sentimentale sau profesionale, supuşi basculărilor emoţionale între exaltare şi deprimare.
Personal, sunt convins că, astfel concepută, noţiunea de forum îşi pierde rolul de animatoare a dialogului, iar abandonul total al supravegherii terminologiei poate aduce prejudicii ne-neglijabile unei publicaţii. Fără să mă înscriu ca partizan al cenzurii, socotesc derapajele de limbaj un veritabil obstacol în calea schimbului civilizat de idei. Desigur, dificultăţile sunt reale, necazurile există, suferinţele de asemenea, ca şi dorinţele neîmplinite sau deziluziile multora dintre noi în faţa injustiţiilor. Nu însă aceasta ne autorizează ridicarea poalelor pe un ecran. Plonjaţi într-un ocean de emoţii negative, ocultăm complet celălalt aspect, partea frumoasă a hidrei cu două capete care este viaţa. Cu atât mai mult cu cât natura ne-a desenat ca purtători al unei rare facultăţi de înţelegere, permiţâdu-ne, pe de o poarte, savurarea în mod conştient a fericirii şi satisfacţiilor ce ne sunt hărăzite: un proiect realizat, un examen reuşit, o întâlnire amicală sau amoroasă deosebită, etc., pe de alta, acceptarea contrariului, cât ar fi el de dureros şi de inevitabil. Lipsa de comunicare între indivizi, a fost una din tagmele societăţii aşa-zise civilizate, al cărui panaceu şi-a făcut apariţia odată cu netul.
Nimic nu justifică, aşadar, abordarea atitudinilor vexatorii, trufiile, ura şi alte sentimente de antipatie, atunci când suntem „ispitiţi” de un dialog. „Ura e răzbunarea poltronului” scria Bernard Shaw în „Majorul Barbara”. S-ar putea ca Ioan Cristoiu să se complacă în acest derizoriu. Alminteri i-ar fi pus capăt de mult.