În pofida tapajului mediatic produs în jurul romanului „Da Vinci Code”, de Dan Brownw, amplificat de apariţia filmului cu acelaşi titru al cineastului Ron Howard, o mare parte a publicului cunoscător le iau pentru ceea ce sunt: opere de ficţiune, mai mult sau mai puţin reuşite, potrivit gustului fiecăruia, în nici un caz exegeze reflectând adevăruri istorice. „Să fim lămuriţi, este un roman”, mărturisea Dan Brown, speriat de impactul asupra celor slabi de înger, în timp ce British Book Awards îi declara lucrarea carte a anului. După cum se ştie, genul romanului istoric, e supus anumitor reguli, iar în cazul amestecului ficţiunii cu realul, acestea nu trebuie să intre în contradicţie. Rămâne totuşi succesul cărţii şi capacitatea ei de convingere a unei proporţii ne-neglijabile de lectori care suscită interogările.
De o jumătate de secol încoace, atât descoperirile arheologice cât şi noile cercetări asupra surselor clasice – începând cu Noul Testament – au conferit o viziune asupra începutului creştinismului, care are foarte puţin în comun cu istoria sfântă de odinioară. Subiectele spinoase, ca de pildă separarea dintre iudei şi creştini, au fost scrutate fără apriori. Serii televizate de succes cum ar fi „Corpus Christi” au prezentat aceste cercetări unui public larg, acompaniate de omagii adresate exegeţilor. Dan Brown nu se încurcă însă cu asemenea exigenţe. Polarul lui pedalează pe dezvăluirea unui secret disimulat de două mii de ani: relaţia amoroasă dintre Isus, care nu era decât un om şi Maria-Magdalena; o ipoteză lipsită de orice fundament. Apucând pe contra-sensul tuturor metodelor istorice, Dan Brown navighează între anacronism şi confuzia surselor. Potrivit lui, de două milenii Biserica se găseşte în fruntea unui complot destinat a ascunde creştinilor adevărul asupra lui Isus.
E adevărat că forurile superioare religioase n-au găsit întotdeauna utile cercetările istorice care contravin achiziţiilor tradiţionale, iar funcţionarea lor n-a fost întotdeauna transparentă. A pretinde însă că ele au tentat disimularea textelor, raportând legăturile intime ale lui Isus cu Maria-Magdalena, aceasta ar purta mai degrabă numele de „evenghelii apocrife”, aberaţiile lor fiind cunoscute de multă vreme.
În momentul când best-seller-ul s-a vândut, s-ar spune, la peste 40 de milioane de exemplare în lume, convertit într-un film promis unui succes asemănător, un iezuit, Bernard Sesboé, a recapitulat lucrările experţilor care au disecat „Da Vinci Code” şi din care rezultă că romanul vehiculează ideea precum că o organizaţie misterioasă, „Stăreţia din Sion” protejează de la origini secretul căsătoriei lui Isus, cu complicitatea unor persoane de încredere, printre care Leonardo da Vinci. Citând „Evangheliile apocrife” de Filip: „Şi Mântuitorul avea o companie, Maria Magdalena. Ea era preferata lui Christ, pe care-l săruta deseori pe gură”, romancierul deduce o ipotetică căsătoria a celor doi protagonişti. După moartea Mântuitorului, Maria Magdalena ar fi fost alungată de Sf, Petre, obligând-o să se refugieze în Franţa cu fica sa, ca mai departe să dea naştere dinastiei merovingiene. Sensul faimosului sărut, menţionat de Filip, semnifică transmiterea suflului divin unui discipol. În realitate „Stareţia din Sion” fost imaginată de un denumit Pierre Plantard, mort în anul 2000. În 1960, acest iluminat depusese aşa numitele „arhive” la Bibliotaca naţională, nişte texte delirante cu care Dan Brown vrea să probeze impostura bimilenară a creştinismului. Cardinalul Georges Cottier, teolog emerit al Sfântului Scaun, estimează că „Da Vinci Code” nu este decât o calomnie ridiculizantă a Bisericii creştine: „Am citit cartea. Din punct de vedere literar e departe de a constitui un model. Este un roman poliţist bine conceput şi potrivit unei lecturi de călătorie în tren. Dar după câteva pagini întreaga intrigă, ca şi lectura însăşi, devine repetitivă. Personajele sunt fără consistenţă, simpli figuranţi în această istorie…. Romancierul nu ţine în nici un caz cont de adevărul creştin, de lucrările experţilor, al bibliştilor sau al exegeţilor. Astfel, „Da Vinci Code” prezintă un veritabil pericol pentru cei mai creduli. Este o dublă calomnie. În primul rând el prezintă Bisericile creştine, protestante şi ortodoxe ca falsificatoare ale istoriei lui Christos. În al doilea rând el defăimează „Opus Dei”… Pierderea credinţei este aliata apropiată a credulităţii… Reuşita publică a „Codului Da Vinci” ilustrează degradarea culturii şi sărăcia intelectuală, atât din punct de vedere istoric cât şi al bunului gust… Toate acestea ne ajută să înţelegem cum oamenii s-au lăsat îmbarcaţi în ideologiile totalitare”
Intriga poliţistă demarează prin asasinarea conservatorului de la muzeul Louvre, un călugăr făcând parte, potrivit lui Brown, din „organizaţia” Opus Dei. Or, această instituţie reuneşte 98% de creştini laici. Pentru amplificarea senzaţionalului, scriitorul „descoperă” în incinta muzeului un ordin monastic, introducând un sinistru personaj, un psihopat asasin (Paul Bettany în film), manipulat de un prelat machiavelic. Toate acestea puse în serviciul desenului romanesc, adăugând încă un element la legenda neagră şi în registrul inepuizabil al Opusului Dei.
Sau, probabil, nu-i decât o replică la filmul lui Scorcese „Ultima tentaţie a lui Christ”, unde cineastul precizează sursa inspiraţiei în romanul lui Kazanzakis, invocând lupta acerbă dintre materie şi spirit. Mulţi s-au lăsat impresionaţi de acest film, chiar fără să-l vadă, cert tulburaţi de titlu sau numai de rumori. Ca să nu mai vorbim de o „creaţie” ceva mai recentă, care a făcut să curgă multă cerneală, „Evanghelia după Iuda”. Punctul comun al acestor producţii este, printre altele, chestiunea secretului îngăduit numai câtorva iniţiaţi.
Eseist şi jurnalist, Patrice de Plinkett, a studiat istoria veritabilă a Opusului Dei, în care unii continuă să vadă un „monstru”, chiar dacă fondatorul ei s-a numit Monsenior Escriva de Balaguer, canonizat de Jean-Paul II. Cum se face aşadar că „Da Vinci Code” prezintă Opus Dei drept societate secretă, când în Biserica catolică, este un organism cu totul oficial? Ficţiunea lui Brown şi filmul de Ron Howard, care şi-au tras seva din Opus Dei, ar fi avut ele atât succes dacă n-ar fi existat evenimentele din 11 septembrie 2001? Dacă televiziunile n-ar fi arătat, în buclă, fanatici religioşi care se flagelează până la sânge, comiţând asasinate? Aceşti fanatici nu sunt creştini, dar epoca noastră este victima multor confuzii. Suntem împinşi să credem că monoteismul este periculos iar catolicii – deci Opus Dei – fac parte din acest pericol”.
Bineînţeles că atât romancierul Dan Brown cât şi realizatorul Ron Howward nu sunt teoreticieni şi cu atât mai puţin teologi. Întreprinderea lor este mai repede mercantilă decât eretică. Dar „minciunile” din scenariu nu sunt numai anticlericale. Este vorba de o reîntoarcere în forţă a blasfemiei. Caricaturile lui Mahomed au inflamat lumea musulmană. Dacă Mahomed este intuşabil, se poate permite cu atâta impunitate deformarea mesajului Bisericii şi ridiculizarea imaginii creatorului său Isus-Christos? Este explicabil că sub forma ignoranţei religioase şi a climatului de ostilitate faţă de catolicism, într-o epocă debusolată, să prospere creaţii ca „Da Vinci Code”. Un succes hrănit de fascinaţia exersată asupra marelui public pe tema complotului. Cu Graalul, cu Templierii sau cu manevrele subterane la Vaticanului, literatura ezoterică va face întotdeauna reţetă.
Ceea ce îi surprinde însă pe creatorii acestor opere, este faptul că scrierile lor au parvenit să aducă creştinismului spirite avide de cunoaştere creându-se un efect colateral la care Dan Brown nu s-a aşteptat. Ciudat totuşi că printre miile de vizitatori ai bisericii Saint-Sulpice din Paris, în căutarea pistelor, inexistente de altfel, al Codului Da Vinci, nimeni nu se roagă, iar Opus Dei recunoaşte că frecventarea sitului său internet s-a amplificat sensibil odată cu apariţia romanului lui Dan Brown. Dacă un roman mediocru şi un film mizând pe o intrigă poliţistă tot atât de mediocră, urmat de ambalarea maşinii mediatice, au reuşit să sape moralul ierarhiei bisericeşti, astăzi creştinii nu vor numai să se apere ci să şi convingă. Căile obscure ale anchetei artificiale propuse de Dan Brown nu pot atinge soclul creştinismului şi ar fi de dorit ca aceste aberaţii să nu fie luate de bune nici de cei cu o mai puţină cultură religioasă. Se mai întâmplă de asemeni ca diavolul, acaparat de zelul distrugerii, să pună o cărămidă la edificiul creştinătăţii.