Viaţa în Paradis este destul de plictisitoare.
Nu sunt războaie, nu sunt crime pasionale,
O muzică leneşă
Îţi insuflă un sentiment de împlinire
Şi un parfum tandru te gâdilă pe la nări.
Ce să faci toată ziua?
Te plimbi printre straturi de flori, pe răzoare,
Mai arunci câte-un zâmbet în dreapta şi-n stânga
Sau câte-o ochiadă.
Dar domnule F, pe mine mă doare piciorul
Şi nu-mi face plăcere să mă plimb.
Nici măcar pe stradă.
De durere nici nu pot zâmbi.
Tu care-ai adunat tot argintul din lume
Şi l-ai turnat la fundaţia templului,
Poate m-ai înţelege.
Dar vocea mea nu poate străbate
Nici măcar dincolo de primul strat.
Totul e compact, sigilat, izolat.
Nici un plâns nu trece peste pilonii aceştia înalţi.
Voi încerca să ameninţ, să strig.
Ura din privirile pe sub sprâncene,
Dinţii rânjiţi şi fălcile-ncleştate
Nu mă vor opri.
Până la urmă trebuie să se audă, să se vadă:
Pe mine mă doare piciorul
Şi nu-mi face plăcere să mă plimb.
Nici măcar pe stradă.
De durere nici nu pot zâmbi.
Domnule F.
Mai sparge din zidurile care te-nconjoară!
Respiră liber, priveşte-mprejur!
Poate mă vei vedea şi pe mine;
Cineva trebuie să-l audă, să-l creadă
Pe cel mic, pe cel care plânge.
Altfel, templul cu fundaţia de argint
Se va scufunda în mlaştina mută
Şi cu el, Paradisul întreg o să cadă.
Căci pe mine mă doare piciorul
Şi nu-mi face plăcere să mă plimb.
Nici măcar pe stradă.
Dan David, Los Angeles, 10-21-2004.