De fiecare data cand fac ordine in biblioteca (si asta se intampla destul de des deoarece juniorul meu, de aproape 5 anisori e tare…”studios” din fire), nu ma pot abtine sa nu rasfoiesc, in graba, carti citite si pe care-mi este dor sa le recitesc sau carti asupra carora nu am timp sa ma plec spre a le lectura… Si astfel “ma infrupt” de fiecare data cu cate un pasaj, ca sa-mi mai treaca… dorul…
Astfel, s-a intamplat recent ca deschizand una din cartile copilariei mele, “Colt Alb”, semnata Jack London, sa descopar cu emotie marca atat de speciala, pe care multi dintre noi nu o pot uita: cea a Editurii Ion Creanga… (Cate carti minunate pentru copii nu poarta marca acestei edituri…)
Dar nu la acest lucru am vrut sa ma opresc…
De curand “citind” eu tot in acest fel, in diagonala, in una din cartile aflate pe rafturile bibliotecii mele, mi-a retinut atentia un motto: “treaba poate astepta pana ce ii arati copilului curcubeul, dar curcubeul nu asteapta pana ce termini treaba…”
Motto-ul e semnat de … o anume Patricia Clafford, nume care probabil nu spune nimic nici unuia dintre dv. si, de ce sa nu recunosc, nici mie…
Dar e atat de adevarat…
Cu gandul la acest motto m-am asezat in fata computerului pentru a relata in cateva randuri una dintre atat de multele situatii in care, grabita, vitregesc poate pe faptura minunata de langa mine, copilul meu, de cateva secunde in plus petrecute impreuna, secunde care insa s-ar dovedi de neuitat peste timp… Si cred ca o atare situatie este comuna multora dintre cei ce va veti face timp sa cititi cele ce urmeaza…
Ma grabeam.
Am trecut ca furtuna pe langa el, imbracata in costumul meu cel mai bun, gandindu-ma doar la intalnirea ce urma sa aiba loc imediat, cu niste potentiali clienti…
Cezar, juniorul meu, dansa pe una din melodiile lui preferate…Ma grabeam: eram pe punctul sa intarzii. Cu toate acestea un glascior din interiorul meu mi-a soptit: “Mai stai putin!”
Si m-am oprit. M-am uitat la el. Am intins mainile, l-am luat de manute si am facut o pirueta.. Am dansat impreuna, nu stiu cat.. Ne invarteam nebuneste si radeam amandoi…Radeam, ne invarteam…
Oare vecinii de vis-a-vis vedeau nebunia noastra? Nu stiu: nu aveam timp de asa ceva si oricum nu avea nici o importanta…
Melodia s-a incheiat cu o cascada de sunete, iar dansul nostru odata cu ea…
S-a asezat pe pat obosit, in timp ce rasul sau umplea camera…
M-am intors la treaba mea. Rascoleam in servieta dupa niste hartii cand l-am auzit pe Cezar spunand: “Mami, esti cea mai nemaipomenit de grozava mama din lume!”
Am impietrit.
Fusesem la mai putin de un pas, in goana mea prin viata, de a pierde acest moment.
Mi-au trecut prin minte diplomele, premiile obtinute de mine de-a lungul timpului… Nici o realizare nu se compara cu asta, pana in acest moment…
“Mami, esti cea mai nemaipomenit de grozava mama din lume!”….
Baietelul meu a spus asta la patru anisori…
Nu ma astept sa o spuna mai tarziu, la 14 de exemplu…
Dar cand peste timp se va apleca peste cutia aceea din lemn, sa-si ia ramas bun de la un …”obiect inutil”, mi-as dori sa spuna atunci…
“Mami, esti cea mai nemaipomenit de grozava mama din lume!”….
Minunat articolul, m-a impresionat atat mama, si bunica si te asigur Adriana draga, ca si la maturitate îti va spune la fel.
Educatia pe care ai dat-o lui Cezar este baza existentei lui si aceasta nu se uita. Baietii mei, fiu si nepot au 50, respectiv 17 ani, dar sentimentele profunde din copilarie, le manifesta si acum.
Deci, fii convinsa, dragostea filiala este vesnica, dar bineînteles, nu întâmplatoare, deoarece „ceea ce ai sadit ai dreptul si bucuria sa culegi”.