ACUM.TV

Mama, la 4 ani, cu bunicii mei Eva si Froim Tobac

Preambul Fac parte din prima generaţie de după Holocaust, născută din părinţi supravieţuitori. Imaginile bunicilor mi le-am reconstituit din amintirile mamei şi tatii şi din cele câteva fotografii păstrate ca prin miracol, cadre disparate ale unei existenţe retezate pe rampa de selecţie de la Auschwitz. Bunicii Malka şi Mauriţiu Székely şi bunica Eva Fischer au fost mistuiţi în crematoriu. Nu şi bunicul meu Froim Tobac imortalizat într-o poză pe care mama avea s-o găsească, după război, în studioul fotografului din oraşul Gheorgheni, unde revenise la 14 ani, orfană de toate rudele. De Pesah, mă gândesc întotdeauna la bunicul meu Froim. Deschid cartea mamei şi recitesc paginile în care, din frânturi de amintiri, se încheagă figura unui evreu simplu şi evlavios, muncitor necalificat la fabrica de cherestea din Gheorgheni, în anii 30 ai veacului trecut.

Tata era cărător de ţandură
Lucra în două schimburi şi căra pe umeri resturile de sub circulară, nişte lemne lungi de 2 – 3 metri, pe care trebuia să le ducă în capătul celălalt al fabricii. Mama se scula în zori, aprindea focul în sobă, se spăla pe mâini şi pregătea mâncarea tatii: surogat de cafea cu lapte şi pâine cu marmeladă, uneori câte o papară. Între timp tata se spăla pe mâini, îşi rostea rugăciunea de dimineaţă şi, după ce îşi mânca degrabă dejunul, pleca de zor să ajungă la lucru înainte de sunetul sirenei.
În zilele lucrătoare, sirena fabricii suna din nou, la ora douăsprezece fix, dând semnalul pauzei de prânz, care dura o jumătate de oră. La auzul ei, alergam la poartă, în întâmpinarea tatii. El îmi adresa un zâmbet obosit şi mă lua de mână sau mă urca în spinare şi ne duceam amândoi să mâncăm . Mama ne aştepta cu un ştergar pe umăr, cu săpunul şi cana de apă pregătite ca să ne spălăm pe mâini. În zilele lucrătoare nu mâncam carne, ci supă sau tocăniţă simplă de cartofi, fasole frecată cu ceapă prăjită, supă de chimen cu colţunaşi sau găluşte cu prune. Carnea cuşer era prea scumpă pentru noi şi numai de Şabat şi de sărbători ne permiteam să gătim bucate cu carne. Mama căuta să mai câştige câte un ban şi din alte îndeletniciri. Făcea alviţă şi alte dulciuri, cocea plăcinte şi covrigei pe care îi aşeza într-un coş de nuiele, le acoperea cu un ştergar alb, curat şi apretat şi se ducea să le vândă muncitorilor din fabrică, toate aceste bunătăţi. Le dădea ieftin şi chiar pe credit. Mama nu umblase niciodată la şcoală, nu ştia să scrie şi să citească, dar socotea foarte bine, iar lumea îşi plătea întotdeauna datoriile. Cine n-avea bani, plătea cu bonurile căpătate pentru a-şi face cumpărături la magazinul din incinta fabricii. De-acolo şi-a cumpărat mama frumoasele vase emailate care stârneau invidia vecinilor.
Tata nu era atât de ambiţios ca mama; se mulţumea cu venitul modest de muncitor necalificat şi se resemnase cu soarta. După ce venea de la lucru se odihnea puţin, apoi, dacă era nevoie, tăia surcele şi le aducea în casă, lângă sobă sau căra, cu găleata, apă din fântână. Aproape în fiecare seară, în fiecare zi de vineri şi sâmbătă se ducea la şil să se roage. Când revenea, mânca de cină şi, dacă era vreme bună, ieşea pe târnaţ, la o partidă de cărţi cu unchiul Toivi şi trei-patru vecini. Câteodată mă lua în braţe, iar eu, care eram foarte neastâmpărată, stăteam cuminte ascultând poveştile oamenilor mari, din care nu pricepeam mare lucru.
În 1935 bunica din partea tatii, s-a prăpădit pe neaşteptate. Tata mai avea trei fraţi, dar el a promis să spună kadişul pentru sufletul bunicii, timp de un an, cât dura doliul. Era o iarnă geroasă, dar tata se ducea zilnic la sinagoga din oraş, tăind-o peste câmp, ca să ajungă mai repede la minian.

Ultimul dar al tatei
În toamna lui 1936, după sărbători, tata a început să fie chinuit de tuse, avea fierbinţeli şi curând s-a vlăguit atât de tare, încât abia se mai ţinea pe picioare şi nu se mai putea duce la muncă. La insistenţele mamei şi rugăminţile fraţilor şi surorilor lui, s-a dus la medicul de la asigurări, doctorul Csíky, care i-a prescris ceva medicamente dar, din păcate, nu s-a întremat. Atunci mama s-a adresat doctorului Rosenfeld, care avea un bun renume. Doctorul Rosenfeld s-a deplasat în colonie şi l-a consultat. S-a dovedit că tata, care avea doar 30 de ani şi fusese un muncitor în putere, avea aprindere la ambii plămâni şi era foarte bolnav. Medicul i-a prescris injecţii zilnice. Colonia Darvas unde locuiam noi, era departe de centru, de cabinetul medical, iar doctorul Rosenfeld nu s-a putut angaja să se deplaseze în fiecare zi până la noi. Mătuşa Laiu, care locuia mai aproape de centru, s-a oferit să-l ia pe tata la dânsa şi să-l îngrijească. Pe tata l-au dus cu trăsura la mătuşă-mea Laiu. Mama mergea acolo zilnic, după ce termina munca, însă mătuşă-mea îl îngrijea pe tata cu devotament, îi primenea cămăşile transpirate, îi făcea frecţii cu oţet, îi gătea supă şi ceaiuri ca să se întremeze. Dar tata nu dădea semne că s-ar însănătoşi, nici medicul nu era prea încrezător, pentru că injecţiile nu-şi făcuseră efectul. Veneau şi alte rude pe la tata iar eu plângeam amarnic, pentru că nu mă lăsau să-l văd. Boala tatii s-a prelungit, iar pe mine m-au dus la mătuşă-mea Esti, care se mutase în vecini de mătuşă-mea Laiu. Stăteam în pat cu febră mare şi gâtul legat. Uneori mai venea bunica cu ceva de-ale gurii sau mama, care stătea cu mine câteva minute. Într-una din zile am auzit forfotă mare în curte şi nişte lovituri cu ciocanul. M-am sculat din pat şi m-am căţărat până la pervazul ferestrei. Am văzut că în faţa porţii mătuşii Laiu se adunaseră o mulţime de neamuri. Toţi vorbeau între ei, păreau foarte trişti, iar femeile plângeau. Pe neobservate a intrat în odaie vară-mea Marişca şi mi-a poruncit să mă bag înapoi în pat. Zadarnic am rugat-o să-mi spună ce se petrecea, de ce se adunase atâta lume, şi tot încercam să privesc pe geam. Atunci ea a acoperit geamul cu o pătură.
Curând larma s-a potolit, lumea a plecat, iar eu am înţeles că tata m-a părăsit pentru totdeauna şi că nu mai aveam pe cine să întâmpin atunci când sirena fabricii suna pauza de masă.
A doua zi dimineaţă au venit pe la noi rudele apropiate, bunica, unchii şi mătuşile, ca să stăm împreună şiva, după obiceiul evreiesc. Timp de o săptămână am stat cu toţii pe jos şi l-am jelit pe tata.
Primul drum după ce s-a încheiat şiva, adică s-a împlinit săptămâna de doliu, a fost la mătuşă-mea Laiu şi unchiul Aron, ca să le mulţumim că-l îngrijiseră pe tata. Când ne-am luat rămas bun, mătuşă-mea mi-a întins o punguţă de hârtie albă, cu câteva bomboane, spunându-mi că tata mi le pusese deoparte, ca să mă împace pentru că mă bătuse. Eu am fost tare impresionată că tata se gândise la mine, chiar şi pe patul de moarte. şi m-a podidit plânsul.
Tata nu m-a bătut decât o singură dată în viaţă, în anul acela, de Pesah, adică de Paştile evreieşti. În fiecare an, de Pesah, primeam câte o rochiţă nouă. În anul acela, 1936, mătuşă-mea Frida îmi cususe un hălăţel de glott negru, lucios, cu guleraş alb, pe care mama îl brodase cu fir roşu. Aveam funde roşii în cosiţe, pantofi de lac şi şosete albe. Toată înaintea de masă mă plimbasem, aşa frumos gătită, cu prietenele mele din colonie. După amiaza am plecat cu tata, în vizită la bunica dinspre mama şi celelalte rude. Toată lumea mă lăuda ce frumos eram îmbrăcată şi mă îmbiau să mănânc azimă şi hremzli. Când am pornit către casă, începea să se întunece şi era răcoare. Tata grăbise pasul, probabil că se temea că mama avea să ne certe pentru întârziere. Eu aveam chef de joacă şi ajungând pe teritoriul coloniei, am ţâşnit de lângă tata şi am început să sar într-un picior pe traversele de la calea ferată îngustă. Tata îmi striga să mă opresc, pentru că am să mă împiedic şi am să cad, dar eu nu-l ascultam. La un moment dat am întors capul către el, m-am poticnit şi am căzut. Tata m-a ridicat repede, dar eu îmi zdrelisem genunchii şi palmele şi-mi murdărisem rochiţa cea nouă. Atunci, de supărare, mi-a tras câteva palme peste fund. N-am înţeles de ce a făcut-o, mai ales că nu mă bătuse niciodată ! Poate că se speriase că am să păţesc ceva sau se temea de mânia mamei, când o să vadă ce pocinog am făcut. Probabil că i-a părut tare rău, dacă şi pe patul de moarte şi-a amintit de acest incident şi voia să mă împace. Tata era un om bun la inimă şi evlavios, nu l-am auzit niciodată să ridice tonul sau să înjure. Era liniştit şi uneori, ştia să facă haz. După ce a murit, i-am simţit lipsa multă vreme. Mama nu împlinise nici 28 de ani, când a rămas văduvă.
(fragmente din cartea Sarei Székely, „Szurika Éva lánya”, (Surica, fiica Evei) traducerea Andrea Ghiţă)
In fiecare an, de Pesah, îmi amintesc de bunicul meu Froim, cel muncitor, blând şi evlavios, care a părăsit această lume la vârsta de 30 de ani. Fie-i memoria binecuvântată!

Acest articol a fost publicat duminică, 28 martie 2010 la rubrica Medalion.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.