Stanga: Pitesti. Vechea hala centrala, azi demolata, ridicata in anii 1914-1922. Dreapta: Stockhom, Östermalms Saluhall.Puţine din acţiunile omeneşti relativ mărunte dau naştere la reacţii atât de violente, precum cele provocate de comparaţii.
Din cauza unei simple comparaţii, guvernele îşi transmit protestele prin ambasadori furioşi. Rusia nu vrea sa fie comparată cu Germania, israelienii cu palestinienii, românii fug ca de dracu’ să nu fie confundaţi cu romii.
Îmi mărturisesc neputinţa de a înţelege ce poate fi atât de rău în a face comparaţii. În Epoca de Aur ceauşistă, singura oază de bucurie o constituiau ieşirile în ţările socialiste. Aranjate cu bătaie de cap, cu înlăturarea obstacolelor puse intenţionat de te miri cine şi emoţii pentru că nu ştiai, până în ultima clipă, dacă ţi se va da paşaportul sau nu.
Cu doar două-trei zile înainte de data plecării, dacă aveam noroc să se aprobe fără alte încurcături, eram chemaţi de Securistul Fabricii.
Acesta ne avertiza pe un ton misterios: ,,am hotărât sa va dăm drumul, dar… ştiţi… la întoarcere… fără comparaţii!”. De bună seamă că după o gura de aer proaspăt prin Budapesta, Plaga şi Berlin, îmi frigea buza sa mă întorc la colegii de muncă şi să strig ,,Fraţilor, am fost în Paradis !” – vorbind doar de ţări socialiste – căci în Occident nu putusem să pun piciorul niciodată. Pentru că mă gândeam, totuşi, şi la pielea mea, la întrebările colegilor problemele oamenilor din ţările vecine şi prietene (propaganda funcţiona, şi ajunsesem să credeam că trebuie sa le plângem de milă), răspundeam pe un ton forţat natural şi cu amar în suflet: ,,nu am văzut mai nimic deosebit pe acolo – doar lucruri NORMALE”.
Revenind la valenţele subversive ale comparaţiei, ştiam atunci cu toţii că Puterea turba la gândul că noi, supuşii, odată sloboziţi în afara ţării, am intra in contact cu alte realităţi care ne-ar împinge, nici mai mult nici mai puţin, decât să facem comparaţii.
Oare ce poate da unei comparaţii atâta încărcătură explozivă?
Procedura comparaţiei e aparent simplă. În primul rând, alegem doua subiecte care au cel puţin un element comun. Oamenii nu sunt nebuni sa facă comparaţii absurde. Cu excepţia celor din bancurile seci: ,,deosebirea între o roşie şi un tramvai este că tramvaiul are o linie roşie, în timp ce roşia nu are o linie tramvai”.
Sau ,,Ce deosebire este între un crocodil? E mai mult verde decât lung caci verde e si pe lungime si pe latime”. În realitate, însă, după ce alegem subiectul comparaţiei facem o listă a atributelor comune reprezentative şi evidenţiem asemănările şi diferenţele. Până aici nimic dramatic sau vinovat. Ceea ce urmează este însă o acţiune creatoare de evaluare, cântărire. Trebuie să stabilim gradul de asemănare al fiecărui atribut ales şi importanţa lui în ansamblul comparaţiei. Ultimul pas – stabilirea verdictului este cel care produce iritaţia. Nu comparaţia in sine deranjează, ci concluziile bazate pe metodele de evaluare folosite. Aceeaşi comparaţie făcută de doua persoane diferite poate duce la concluzii contradictorii. De exemplu comunismul a fost mai rău decât fascismul sau invers. Şi astfel nu mai e decât un pas până la ură, conflicte şi învinuiri nesfârşite.
În rândurile de faţă nu mi-am propus să lămuresc vreo problemă a umanităţii, vreau doar să contribui şi eu la patrimoniu cu încă doua comparaţii.
Nu demult, prin octombrie, două evenimente petrecute aproape în aceleaşi timp mi-au atras luarea aminte prin ciudata lor coincidenţă. E vorba de destinele paralele a doi bănăţeni, Herta şi Teodor. Deşi sunt cam de aceeaşi vârstă, şi au trăit o parte a vieţii lor în Timişoara, probabil nu s-au întâlnit niciodată.
În anii întunecaţi ai Epocii de Aur, Herta, o ,,simplă” absolventă de filologie, a reuşit să intre în colimatorul Securităţii. Nu pentru cine ştie ce fapte subversive, ci pentru ca pur şi simplu îi dăduse prin cap să scrie literatură. Au trimis-o la ,,munca de jos” să plimbe hârtii într-o fabrică, dar această doamnă neascultătoare a reuşit până la urmă să ajungă în RFG unde a continuat să scrie.
În noua patrie nu s-a sfiit să-şi arate şi frustrările de imigrant, atâtea câte avea, dar nimănui nu i-a dat prin cap să-i ceară socoteală pentru asta.
Nu ştiu ce va fi făcut Teodor înainte de ’89. Vă las dumneavoastră plăcerea sa aflaţi mai multe detalii despre aceşti doi oameni.
Dar in timpul şi după căderea comunismului, a avut şi el un hobby: Declaraţia de la Timişoara şi desecretizarea adevărului despre revoluţie şi mineriade. A ţinut cu dinţii de acei foşti aparatnici şi securişti, nu puţini, care, stăpânind arta continuităţii, au rămas in posturi şi continuă să hotărască trecutul, prezentul, şi viitorul locuitorilor României, o ţară – totuşi – a Uniunii Europene.
Ceea ce ştiu despre Teodor este că el a reapărut pe scena publică, violent şi târziu, în aceeaşi săptămână de octombrie, al cărei erou principal era Herta. Dar fiecare pe cont propriu. In numai doua zile, a explodat un adevăr. Acela că viaţa lor este legată ireversibil, la bine şi la râu, de Epoca de Aur. Epoca intrată în eternitatea noastră cotidiană prin schijele şi cicatriceale ce le-a azvârlit până departe, in viitor.
Dar pentru că intr-o comparaţie intră asemănări şi deosebiri, această trăsătura comună, a netezit calea Hertei spre un bine-meritat Nobel pentru literatura. Cu ce s-a ales Teodor, hobbistul adevărului? A scăpat cu viaţă după o grevă a foamei de 70 de zile, o performanţă căreia puţini îi supravieţuiesc. Şi nu oricum: în ultima secundă Securitatea a fost cu el. A binevoit să lase din mână documentele pe care ea le socotea mult prea secrete pentru capacitatea lui de discernământ. Această cedare, poate strategică, va da prilejul unor noi comparaţii.
Să revin la lucruri mai inocente. Zilele trecute, ieşit la plimbare prin buricul târgului Stockholm, savuram atmosfera plină de veselie şi rafinament a micii dar luxoasei Hale de alimente din cartierul Östermalm, Östermalms Saluhall. O prăpădită de clădire veche de mai bine de un secol, în care sunt îngrămădite toate bunătăţile culinare ale lumii, împreună cu mici restaurante, totul spre delectarea localnicilor şi a turiştilor.
http://www.saluhallen.com/
După scurtă vreme, însă, bucuria mi-a fost umbrită de amintirea Halei de Alimente a Piteştiului, un loc de întâlnire vechi de aproape un secol, intr-un oraş cu puţine atracţii autentice. Biata hală in care bunicul îşi făcea rondul de târguieli, luându-şi porţia zilnică din bucuria de a-şi întâlni amicii, ştearsă de pe suprafaţa pământului fără remuşcări…
De câtre aceiaşi talibani, care ne interziceau atunci, ca şi în vecii vecilor, exerciţiul comparaţiei, al scrisului şi chiar, sau mai ales, al grevei foamei.
http://sarahinromania.canalblog.com/archives/2009/10/11/15390648.html
Vechiul Pitesti http://www.oararges.ro/pagini/arges1.htm