Pe 8 decembrie 1980 John Lennon era împuşcat în apropierea casei sale din New York de către un fan psihopat care abia în urmă cu câteva ore obţinuse de la celebrul artist un autograf pe noul său album.
Îmi amintesc reacţia pe care am avut-o toţi la auzul unei asemenea veşti. Lennon abia împlinise 40 de ani, iar moartea lui lăsa fără tată un băieţel de 5 ani şi unul adolescent de 17. Dar, mai presus de toate, lăsa o lume întreagă cu durerea pierderii unui mare artist chiar în momentele în care se întrevedea speranţa relansării lui muzicale şi, poate, o împăcare cu Paul McCartney.
Nimănui nu-i venea să creadă. La posturile româneşti de radio nu prea se dădeau asemenea ştiri din Occident, dar asta era o ştire despre o celebritate internaţională de o imensă notorietate, pe care nici politica de izolare a României acelor ani nu reuşise să o treacă cu vederea.
Beatlemania devenise un fenomen social internaţional în anii ‘60, iar România nu a putut fi ţinută cu totul în afara acestuia, deşi, la început, muzica trupei The Beatles nu ajungea la urechile noastre decât prin intermediul unor formaţii româneşti. Ba chiar am auzit prima dată piesele lor de la un coleg de liceu foarte talentat care ştia să cânte la chitară. Erau uşor de cântat, având melodii şi text uşor de reţinut. În Bucureşti apăruse în 1964 Sincron, prima formaţie rock & roll de la noi, cu totul altceva decât Fraţii Grigoriu, sau fraţii Mentzel care cântaseră cu mult succes până atunci. Apoi au apărut Sideral, Olimpic 64 şi Phoenix, care cântau în româneşte cântece preluate din repertoriul The Beatles. Emisiunile muzicale de la radio – Metronom, prezentat de Cornel Chiriac, sau Radiorecording, prezentat de Andrei Partoş şi Adrian Marcovici – au fost cele care ne-au făcut cunoscute versiunile originale ale celor mai bune piese rock, iar muzica trupei The Beatles era mereu în top.
Îmi amintesc de o excursie la munte făcută cu clasa noastră de liceu, prin anii ‘66-‘67. La întoarcere, autocarul nostru a rămas în pană, în Comarnic, unde, fiind sâmbătă seara, la căminul cultural era dans. Localnicii erau toţi în sala mare a căminului, unde fanfara cânta din alămuri Lady Madonna, iar fetele, îmbrăcate în rochii de nylon, pieptănate cu funde mari în păr şi însoţite de mame, legate cu basmale sub bărbie, aşteptau aşezate pe scaune, lângă perete, să fie invitate la dans de băieţii localnici. Am ieşit repede din acea sală pufnind toţi în râs, mai ales că localnicii erau gata să se ia la bătaie cu băieţii noştri, ca nu cumva aceştia să le fure fetele.
Prin ‘68 deja nu mai exista petrecere fără muzica Beatles-ilor. Discuri de vinil cu muzică străină nu se găseau de cumpărat în magazine, dar fiecare proprietar de magnetofon Tesla avea muzică rock înregistrată pe bandă, iar Beatles nu putea lipsi. Hey Jude, piesă scrisă de Paul Mc Cartney pentru băiatul lui Lennon (numită iniţial Hey Jules), devenise piesa de rezistenţă a oricărei petreceri, având o lungime de peste 7 minute.
Dar Beatlemania a însemnat mult mai mult decât ascultarea muzicii. Fenomenul a însemnat, pe lângă schimbarea îmbrăcămintei şi a tunsorii, schimbarea atitudinii. Tinerii cu blue jeans şi tenişi în picioare, cu breton şi mai apoi cu plete şi barbă, au devenit în anii ‘70-‘80 ţinta predilectă a organelor de miliţie, care vedeau în ei un potenţial pericol, bănuiţi că ei au fost cei care, în iarna lui ‘68 au cerut vacanţă de Crăciun şi de Paşte. De altfel, nonconformismul lui Lennon, specific tineretului cu mintea deschisă, nu a fost văzut cu ochi buni şi pentru faptul că persoanele imprevizibile sunt greu de ţinut sub control.
Dezmembrarea trupei The Beatles a adus un prim regret tinerilor care şi-i făcuseră idoli, dar evoluţia ulterioară a lui Lennon, care s-a implicat, împreună cu Yoko Ono, în activismul pacifist, denunţând războiul din Vietnam şi lansând sloganuri şi simboluri ale păcii, valabile şi azi, a dat un nou sens acestei decizii. Piesa Give Peace a Chance a devenit imn al tineretului american implicat in mişcarea împotriva războiului din Vietnam, iar Imagine, ale cărui versuri vorbesc despre o lume care ar putea trăi în pace, fără discriminări de orice natură şi fără bariere între oameni, a fost cel mai bine vândut single din cariera solo a lui Lennon.
Filmul propus mai jos a fost realizat în urmă cu 2 ani, la omagierea lui John Lennon, la 70 de ani de la naşterea muzicianului, printr-un eveniment memorabil:
Un articol simplu, concis, care nu-si propune sa intre in competitie cu Wikipedia. Un foarte bun exemplu de scriere cu valoare adaugata. Am vazut scena balului din Comarnic „cu ochii mintii”!