Gabi Goldner (1940 - 2011)
Gavrilă Goldner (Gabi pentru cei apropiaţi) s-a născut la Cluj, în 29 mai 1940. În primăvara lui 1944 nu împlinise nici patru ani şi ar fi sfârşit în camerele de gazare de la Auschwitz – alături de ceilalţi copilaşi evrei clujeni – dacă nu ar fi locuit la periferie, într-o zonă care a scăpat vigilenţei autorităţilor şi, mai ales, nu ar fi avut nişte vecini cu inima bună (o categorie rarissimă) care, la sosirea întârziată a jandarmilor, au negat cu îndârjire prezenţa vreunui evreu în curtea lor. Iată câteva crâmpeie de amintiri expuse în ultimul său discurs public (la festivitatea de comemorare a Holocaustului din 29 mai a.c.):
Convorbire cu mama mea, în 1944 :
– Mamă, te rog miroase- mă! Put?
– Nu, miroşi frumos. De ce întrebi?
– Copiii mi-au spus „ jidan împuţit. “
Aşa am crescut,fără să înţeleg ce se întâmplă, copil neştiutor de 4 ani – deci fericit…
În 1944, din mai până în octombrie, micul meu rucsac stătea pregătit în
spatele uşii, să nu ne aştepte cei care ar veni să ne ducă. Dar am avut noroc de unul la un milion. Hitler mă condamnase la moarte imediată, dar destinul mi-a dăruit, de atunci şi până acum, 67 de ani de viaţă, chiar azi împlinesc 71.
Gabi Goldner a urmat Liceul „Emil Racoviţă” din Cluj, vădind încă din primele clase un talent excepţional la matematică. La 16 ani a intrat în anul I la Facultatea de Matematică, unde a rămas o jumătate de veac, dedicându-se Analizei matematice, o disciplină dificilă care solicită raţiunea şi imaginaţia. A studiat-o în profunzime şi a predat-o studenţilor.
L-am cunoscut pe Gabi Goldner încă de pe vremea studenţiei, invidiindu-mi colegii care făceau cu el seminarul de analiză matematică, pentru că problemele cele mai grele păreau mult mai limpezi, atunci când erau explicate cu voie bună şi subliniate de vocea lui sonoră şi tonică.
Gabi Goldner ştia să se bucure de viaţă, să savureze momentele speciale fie că era vorba de o piesă de teatru jucată alături de studenţi, de o vacanţă petrecută la Vama Veche, de o carte de bună, de o cină savuroasă cu vin aromitor, de o ţigară fină sau pur şi simplu de o după amiază de trândăvie…
O dată mi-a spus: „Viaţa mi-a dăruit atâtea momente frumoase, încât pot îndura orice năpastă care va să vină!”.
A mai avut parte de câţiva ani frumoşi, cei petrecuţi în fruntea comunităţii evreieşti, de care s-a apropiat către toamna vieţii. În 2002 a fost ales în funcţia de preşedinte al Comunităţii Evreilor din Cluj. Era un lider nonconformist care a încercat să coaguleze evreimea clujeană, sub semnul bunei dispoziţii şi a bunătăţii omeneşti. Gabi Goldner avea inima deschisă, se străduia să împace pe toată lumea, să însenineze sufletele zbuciumate. Niciodată nu a uneltit împotriva nimănui. Dimpotrivă, a fost generos cu cei care-l cleveteau şi-l încondeiau la diferite nivele. A cântat în cor, a jucat la spectacolul de Purim, a susţinut iniţiativele menite să unească oamenii din comunitate. Ba mai mult, a acceptat să joace rolul de rabin în filmul „Kossuth Lajos şi rabinul din Ujvár”. Ecranizarea legendei care circula în Ungaria sfârşitului de veac XIX, a fost producţia TVR Cluj şi am difuzat-o în cadrul emisiunii maghiare. Nici un moment nu s-a gândit că această „aventură” avea să-i ştirbească prestanţa de preşedinte, dar n-a scăpat de gura clevetitorilor…
N-a mai ajuns la cel de al doilea mandat de preşedinte pentru că după 2005 au început să se abată asupra lui necazurile, aducându-i însingurare şi suferinţă. Mai întâi şi-a pierdut soţia, cu care fusese căsătorit încă din anii studenţiei. Apoi a avut de înfruntat spectrul infirmităţii şi izolării. Ultimii cinci ani i-a trăit cu vitejie. Niciodată nu s-a plâns; s-a adaptat condiţiilor vitrege. Graţie câtorva prieteni devotaţi care l-au ajutat să se deplaseze cu căruciorul cu rotile, era prezent la marile sărbători, lua parte la masa de Seder, venea la activităţile comunitare şi sesiunile ştiinţifice. Se ducea cu bucurie la banchetele colegilor şi ale promoţiilor de foşti studenţi, unde se încărca de energie pozitivă. Cu ajutorul computerului era conectat cu prietenii şi cunoscuţii din lumea largă.
De câte ori îi dădeam telefon, din păcate nu îndeajuns de des, şi-l întrebam „Cum te simţi?”, îmi răspundea cu vocea lui sonoră, inconfundabilă: „Nu mă plâng!”. Şi nu s-a plâns, oricât de greu i-ar fi fost… Era înzestrat cu o mulţime de talente, inclusiv cel literar. Nădăjduiesc că elegiile sale vor fi adunate într-un volum postum,
Gabi Goldner a plecat pe drumul fără întoarcere şi o să-mi fie dor de privirea lui senină, ca un petic de cer camuflat de ochelari. O să-mi fie dor de zâmbetul său ascuns în barba stufoasă, de vocea lui sonoră şi de râsul tonic, debordant (uneori înecat de tusea tabagică) Am să mă străduiesc să le păstrez în amintire. Fie-i memoria binecuvântată!