Nu este deloc o întâmplare de toate zilele să poți privi, pictat pe pereții unei biserici ortodoxe, un sfânt necunoscut și neînscris în Sinaxar (adică în cartea care îi cuprinde pe toți sfinții canonizați).
Și totuși, cine intră smerit — cum se cuvine –, în altarul încântătoarei bisericuțe de lemn din satul Ocișor, poate privi și citi, se poate convinge de realitatea acestui fapt.
Scrie clar: Sfântul Ioan Paleologu împărat.
Și ca să nu existe nici o urmă de îndoială, nu numai că scrie împărat, ci i se adaugă și prerogativele împărătești: o coroană pe cap și un sceptru în mâna dreaptă.
Pictat la anul 1804, personajul este construit fără ezitare, fără stângăciile inerente artei religioase naive – întâlnită adesea în epocă –, și fără decorativismul ritual al artei post-bizantine.
Pictorul era desigur un biet artist anonim, care umbla din loc în loc după câte o comandă, cum se obișnuia. Lucra și după rânduielile învățate ca ucenic la vreun meșter oarecare, dar se mai inspira și din viața localnicilor, neezitând să reprezinte în pictura lui elemente străine severelor erminii bizantine – ca, de pildă, o șa din cele întâlnite la căluții moților, pusă aici pe spinarea asinului din scena numită „Fuga în Egipt”; ori căciuli ascuțite, negre sau roșcate, cum văzuse poate pe la nemeșii de odinioară…
Putem reține faptul că izvorul stilistic al artei pictorului nostru nu este Răsăritul bizantin (a cărui splendidă artă aulică își atinsese apogeul prin secolele 15-16), ci Occidentul, cu setea lui de real, mai precis arta Renașterii apusene (ajunsă la vârf cam în aceeași perioadă). Lumea evolua, iar mai toți iconarii de la noi, prin veacurile 17-18, se înscriu în același trend.
Toate ca toate, dar de unde și de ce a apărut „Sfântul Ioan Paleologu împărat”?
Dimpreună cu prietenul meu, istoricul Dorin Petresc, am conchis că demersul anonimului pictor, de la începutul secolului 19, nu putea fi provocat decât de entuziasmul resimțit în fața unui act cu adevărat istoric al penultimului împărat bizantin, Ioan VIII Paleologu (1425-1448). Presat de repetatele atacuri ale turcilor asupra Constantinopolului, capitala mărețului Imperiu bizantin, având în ochi lacrima presentimentului prăbușirii, Ioan Paleologu cere ajutor militar Papei de la Roma, în fapt Occidentului…
Ajutorul nu a venit și, sub Constantin al XI-lea, dezastrul s-a produs. Era anul 1453…
După 350 de ani, minunatul nostru pictor de la Ocișor încă suferea în urma acestui fapt. Gestul împăratului Ioan Paleologu i s-a părut extraordinar. I s-a părut a fi primul gest, prima ofertă și invitație la ecumenism. Adică la împăcarea Bisericii Răsăritene cu Biserica Romei.
Consecința – în mica lui viață, scursă după atâția și atâția ani de la scindarea celor două Biserici creștine, în 1054 –, a fost pornirea de a-l socoti sfânt pe acest măreț împărat. Și… la pictat ca atare.
Astăzi, descoperindu-i și prețuindu-i gestul — pictor și eu, mă înclin profund în fața înaintașului meu.