Uneori viaţa mi se pare o continuă activitate de minerit. În fiecare clipă ne aflăm într-un mediu în care se aruncă înspre noi grămezi de particule, obiecte, gânduri, impresii, opinii, fapte, evenimente, alimente, tentaţii, agresiuni, bunăvoinţă, etc., etc., etc. iar noi răspundem filtrând continuu, reţinând ceea ce considerăm că ne este util şi aruncând mai departe ceea ce credem că reprezintă, în termeni minereşti, „steril”. Majoritatea „mineritului” se produce la un nivel preprogramat: la nivelul pielii care simte durerea şi încearcă să ajute creierul să o evite, la nivelul alveolelor pulmonare care ştiu să reţină oxigenul şi să elimine bioxidul de carbon, la nivelul pupilei care îşi ajustează automat diafragma în funcţie de intensitatea luminii recepţionate, şi aşa mai departe.
Dar există şi o parte a activităţii noastre care este legată de un „minerit al gândirii”: modul în care ne alegem prietenii, selectarea unei cariere, evoluţia personală. Filtrăm prin raţionamente, sentimente, atitudini, oferta necontenită de împrejurări sociale diverse în care ne aflăm. Probabil ATITUDINEA este, mai presus de raţionamente şi sentimente, factorul determinant în acest gen de „minerit”. Dar acesta este poate un subiect pentru o viitoare temă de meditaţie. De data aceasta însă mă voi folosi de pretext pentru a rememora o zi specială din viaţa mea: 14 iunie 1990.
De dimineaţă am primit un telefon acasă, prin care secretara ziarului România liberă mă anunţa ca nu mai stă la serviciu. Un grup de muncitori din tipografie (condus de câteva femei), încurajaţi de apariţia minerilor în Bucureşti, chemaţi de Ion Iliescu şi organizaţi de ofiţeri din fosta Securitate pentru a „face ordine” în Piaţa Universităţii, urcaseră în redacţie, ţipaseră isteric la singura persoană care se afla acolo la ora aceea (Mariana Bandu, secretara respectivă) iar cineva o luase de păr şi o dăduse cu capul de perete.
Instinctul mi-a spus în acel moment că minerii vor ataca şi sediile ziarelor. Şi am plecat mai devreme la redacţie.
Am ajuns în acelaşi timp cu ei. Îi văd ca aievea, coborând dintr-un camion, înarmaţi cu bâte şi întrebând de Petre Mihai Băcanu. Am urcat împreună cu ei la etajul 4 al corpului din stânga al Casei Scânteii, unde pe atunci se afla sediul României libere. Ei îl cautau pe Băcanu, eu îmi storceam creierii cum sa fac să salvez abia înfiripata linie de tehnoredactare computerizată care era „viaţa mea” şi fără de care ziarul n-ar mai fi apărut pentru un timp nedeterminat. M-am adresat direct liderului lor (ulterior dovedit ca fiind ofițerul de securitate Nicolae Cămărăşescu). L-am întrebat ce trebuie să facem, „pentru că sunt şi eu un simplu cetăţean care lucrează în Casa Scânteii, şi am o simpatie deosebită faţă de curajul şi cinstea lor”. „Trebuie să-l găsim pe Băcanu” – a fost răspunsul, printre dinţi. Ştiam că Petre Mihai Băcanu nu este în ţară. „Da, trebuie să-l găsim pe Băcanu şi să-l întrebăm ce-i cu porcăria asta” – am confirmat imediat, mimând indignare, surescitare. Eu am să-l recunosc pentru voi!
A urmat o căutare înfierbântată prin birourile goale. N-au găsit pe nimeni „interesant”. Doar la arhivă mai era cineva. Câteva momente de derută generate de pustietatea redacţiei mi-au dat şansa. M-am urcat pe balustrada scării de marmură şi am strigat că am de comunicat ceva important. Unul dintre ei a cerut linişte şi grupul de circa 25-30 de mineri a devenit atent.
„Oameni buni – m-am adresat lor (îmi amintesc doar aproximativ cuvintele, dar ideea este exactă). Eu voi fi martor că nu s-a distrus nimic în redacţia asta. Voi nu sunteţi un grup care distruge, aşa cum în mod nedrept v-a prezentat presa. Voi sunteţi luptători pentru dreptate şi egalitate socială. Uite – am adaugat – mai sunt şi alţi civili (între timp apăruseră redactori de la alte publicaţii, personal administrativ) de faţă. Eu voi face personal lista de martori – am cerut de la cineva hârtie şi creion – ca să dovedim că aici nu s-a distrus nimic.”
A fost de ajuns să mă aprobe câţiva dintre cei din mulţimea de mineri manipulaţi, ca întregul grup să îmi dea dreptate. În aceste împrejurări, „şeful” lor nu a mai avut ce face şi le-a spus: „atunci hai să mergem la masă, fraților” (ulterior am aflat ca aceiaşi care le organizaseră venirea în Bucureşti le organizaseră şi mesele).
Momentul cel mai critic al acelei dimineţi avea însă să se petreacă în cele mai puţin de 30 de secunde care au urmat. Un fost redactor al României libere, în dezacord cu noua conducere a ziarului (şi cu o istorie personală dificil de reabilitat după zecile de articole pro-ceauşiste scrise de-a lungul anilor) m-a recunoscut (eram pe atunci unul dintre liderii ziarului şi Directorul de Producţie) şi l-am văzut cum deschide gura să le spună minerilor cine sunt. Am sărit de pe balustradă pe scara unde se afla şi i-am şoptit printre dinţi: „dacă deschizi gura, le spun că eşti mâna dreaptă a lui Băcanu. N-o să apuci să mai spui nimic. Aşa că ia-o încetişor pe scări în jos şi fă-te pierdut. După momentele astea, pe cine o să creadă? Pe mine sau pe tine?”. Omului i-au căzut umerii şi-a plecat.
I-am însoţit pe mineri până la ieşire. Aici mă aştepta una dintre cele mai mari dezamăgiri ale vieţii: cocoţaţi pe ferestrele mari ale sediului lor impetuos din clădirea principală, redactorii gazetei „Adevărul” – fosta „Scânteia” – organul PCR – aplaudau frenetic presupusele fapte ale minerilor. Nu aveau de unde să ştie că, într-adevăr, în 13-15 iunie 1990, sediul României libere a scăpat de la distrugere. Imaginea redactorilor de la „Adevărul” îmi va rămâne mereu în memorie.
Minerii s-au aruncat în camion şi au plecat triumfători la masa pe care le-o pregătiseră Iliescu şi ai lui. Apoi am revenit în redacţie. S-au găsit totuşi ulterior voci ale unor colegi, care m-au acuzat că am salvat calculatoarele şi sediul de la distrugere. „Altfel am fi obţinut imediat altele noi, din Vest” – a fost argumentul.
Există mecanisme ale logicii absurde, laşităţii şi prostiei pe care nu le voi putea accepta vreodată. Însă e doar un exemplu în care în România aurul şi sterilul se aruncă împreună, reţinându-se – nu se ştie ce.
Episodul evocat de Stefan Maier mi-a relevat importanta experientei de viata, a capacitatii de te adresa oamenilor cu vorbele cele mai potrivte si de a lua deciziile corecte intr-un timp optim. Ar fi interesant ca autorul sa ne spuna cum a ajuns sa posede toate aceste atuuri pentru momentele neprevazute.
Draga Andrea, nu am atata experienta de viata pe cat pare, nu m-am adresat intotdeauna oamenilor cu cuvintele cele mai potrivite si am luat destul de des decizii incorecte chiar si dupa un timp mare de gandire.
Cred ca aceia care au in vedere toate aceste non-calitati au o sansa sa-si foloseasca experienta de viata (in cazul meu trecusem recent printr-o amenintare cu condamnarea la moarte pentru Complot impotriva Oranduirii Socialiste) si sa se adeseze uneori oamenilor cu cuvintele potrivite in imprejurarile care o cer (salvarea redactiei in acele momente m-a obligat sa intru in rol in mod foarte credibil). Timpul optim nu depinde de noi in astfel de situatii, ci de „intrlocutori”. Trebuie sa te pui in pielea lor, pentru o clipa. In cazul respectiv, momentul lor de deruta (trecerea de la cautarea unui om – Planul A – la Planul B care era probabil distrugerea redactiei nu a fost „comandata” imediat)… a fost sansa!
Tata (z.l.) numea împrejurările de genul celei descrise de tine „situaţii kibli” (kibli e un cuvant maghiar preluat de la nemtescul kübel, şi înseamnă găleată pentru mâncare. Dar povestea e mai lungă şi mă paşte gândul s-o relatez într-un articol la Mărturii, esenţa e că un
astfel de vas luat ân mână şi abandonat, apoi, la momentul potrivit, a salvat viaţa lui şi a unchiului meu, la Auschwitz.
Eu unul n-am avut curajul lui Ștefan de a mă duce la redacție pe 14 iunie 1990. Am scris acum trei ani despre evenimentele de atunci în acest articol http://www.acum.tv/articol/7966/.
Poate numai eu nu stiu… Acest Cămărăşescu a ajuns ulterior in justitie?
E interesant cate stiri controversate despre mineriada circulau atunci in provincie. Un prieten tocmai se intorsese de la Bucuresti si l-am intrebat ce a vazut, ce s-a petrecut? Mi-a raspuns: „Nimic deosebit. Eu nu am fost in zona aceea si in rest era…liniste”. Am
avut colegi cadre didactice(pe atunci eram in Politehnica) care infierau atitudinea contestatarilor, presa era partinitoare si foarte multi dintre noi, intr-un fel, percepeam actiunea minerilor ca un demers de restabilire a ordinii intr-o tara in care, tocmai avusesera loc alegeri libere care au declansat proteste si militia nu mai reusea sa faca „ordine”. Eu, din pacate, nu mi-am dat seama dupa mineriada din iunie de ceea ce se petrecea in tara. Evenimentele din Targu Mures m-au bulversat. Mineriada nu.
Cămărășescu a fost trimis în judecatî, dar acum este liber, vezi:
http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Nicolae_Camarasescu-fost_ofiter_de_Securitate-Gelu_Voican_a_devastat_sediul_taranistilor_0_289771581.html
http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Nicolae_Camarasescu-_-Minerii_m-au_dus_cu_forta_la_-Romania_libera_0_290371598.html
E interesant cate stiri controversate despre mineriada circulau atunci in provincie. Un prieten tocmai se intorsese de la Bucuresti si l-am intrebat ce a vazut, ce s-a petrecut? Mi-a raspuns: “Nimic deosebit. Eu nu am fost in zona aceea si in rest era…liniste”. Am avut colegi cadre didactice(pe atunci eram in Politehnica) care infierau atitudinea contestatarilor, presa era partinitoare si foarte multi dintre noi, intr-un fel, percepeam actiunea minerilor ca un demers de restabilire a ordinii intr-o tara in care, tocmai avusesera loc alegeri libere care au declansat proteste si militia nu mai reusea sa faca “ordine”. Eu, din pacate, nu mi-am dat seama dupa mineriada din iunie de ceea ce se petrecea in tara. Evenimentele din Targu Mures m-au bulversat. Mineriada nu.
Dacă o persoană ca Andrea Ghiță putea gândi așa în iunie 1990, ăsta e un motiv în plus de a mă felicita că am plecat din România în 1991. Andrea, miliția nu mai exista din 23 decembrie 1989, îi zicea poliție (chiar dacă se comporta ca miliție).
Am scris dinadins militie. Eu si acum asa-i spun…poate peste 40 de ani va deveni politie.