Era o dimineata obisnuita de vara tarzie cand m-am surprins privind coroana inalta a unui copac strapungand albastrul cerului fara nori la acea ora.
M-am intrebat atunci daca era asa ceva inedit in asta iar singurul raspuns plauzibil a fost ca, uitandu-ma la sageata asta cu nuante de verde, de galben si de rosiatic pe alocuri, mi-am adus aminte de copilaria mea linistita si fermecator de banala din Targusorul Copou al Iasului, pe atunci foarte primitiv, patriarhal dar tot atat de sincer prin simplitatea lui.
Teiul din curte, de el mi-amintesc!
Verile copilariei mele erau imbalsamate de mirosul florilor lui, de ciripitul pasarelelor care-si declarau dragoste vesnica printre frunzele sale putin paroase si mari cat palma-mi de copil.
Poate m-am gandit si atunci dar acum, cu inteligenta si experienta de viata care-au inceput a-mi colora parul in alb, ma gandesc la…….ultima frunza a copacului inalt, cea mai de sus podoaba a sa. E ca si cum m-as transpune in firul de par cel mai de pe crestetul capului……….(dar cum as putea eu sa reusesc performanta asta cand am chelie…..?)
La prima privire, frunza aceea e singuratica, nici o alta nu-i este egala, nici una in afara ei nu vede ce ea poate vedea! E ca Everestul printre munti! Dar este inconjurata de catre supusele ei, frunze ca si ea dar cu mai putin noroc in viata! E adevarat ca ele sunt mai jos dar se hranesc la fel ca si eroina noastra, respira la fel ca ea, tremura in vant la fel ca ea insa ele se au una pe alta, se sprijina una de alta, se incalzesc una de la alta! Isi tin umbra una alteia sau se apara de ploaie una pe alta.
Dar ea, cea mai de sus, cui sa povesteasca despre vuietul vantului care aproape-o rupe, despre razele arzatoare ale soarelui care-o dogoresc fara mila, despre cat de greu ii este hranei sa ajunga de la radacini pana la ea…?!
Cui sa povesteasca despre teama pe care-o simte la apropierea unui uliu, a unui card de ciori care se apropie galagioase si vesele de locul unde-ar putea poposi ca sa-si odihneasca in sfarsit, aripile obosite?
Ce stiu ele ce fiinta firava este frunza noastra, cum tremura ea la gandul ca ar putea sa fie desprinsa definitiv si irevocabil de familia ei de surate verzi? Fiecare deci, cu soarta ce i-a fost harazita! Dar nu, nici de data asta vreo pasare nu s-a asezat atat de sus pentru a-i strica permanenta ei efemera din varful „piramidei”!
Exista insa cineva pe lume care i-ar putea promite ca data viitoare va scapa la fel? Nimeni! Va continua sa se teama si sa se preocupe iar si iar de ceea ce va trebui sa faca pentru a se apara!
Faptul ca are asa o priveliste insa, merita toata osteneala ei, toata teama pe care-o indura si toate vitregiile care-o imbatranesc! Nici nu stie ce-o asteapta! Dar ce frumos se vede totul de-acolo! Ireal de frumos! Se vad hat departe, dealuri multe cu paduri, cu vii, cu poienite unde tinerii intind cate-o hora cu chiuituri visand la aleasa inimii lor, se vad case, gospodarii, carute cu cai gonind prin colbul ulitelor, cate-un dogar care-si imbraca pe noul butoi, inelul trudei sale jurandu-i credinta, cate-un betiv care-si canta fericirea-i inselatoare pe care tocmai o intalnise-n vinul din butelca sau poate un palc de copii veseli care vin de la scoala din satul vecin caci nimeni nu-i ca ei, acum, dupa ce-au evadat din bancile stramte!
Noaptea-i altceva! Nu-i nici o scofala sa fii frunza-ntr-un copac pe bezna! Fiecare mic zgomot, fasaitul ierbii sau vreo pasarica care-si intinde aripioarele-n somn visand ca-i vultur, te fac sa tresari! E liniste si totul se aude asa de aproape incat ai putea sa crezi ca tot Universul s-a concentrat in jurul tau pentru a-ti umple golul din suflet!
Si chiar, pe undeva, asa si este! Frunza aceasta e insusi Universul! Ca orice lucru simplu de fapt, care poseda in el insusi o alcatuire geniala…!
Si apoi inc-o zi, inc-o noapte si iar inc-o zi, si tot asa pana la venirea acelei zile fatidice, in care cea mai mica adiere de vant va sufla frunza noastra cea fara de greutate si-o va trimite sa-si doarma somnul de veci pe pamantul reavan, contopindu-se cu suratele ei de dinainte si de dupa si transformand in aschii toate visele si aspiratiile pe care le avea in „Cetatea Soarelui”, acolo sus de tot…
Frunza, saraca, n-a prins de veste ca incet, incet, imbatranea si de-atata munca, sa gateasca masa intregului copac, n-a observat ca verdele ei pastoral s-a transformat intr-un jalnic galbui bolnavicios si tanguitor! Nici suratele ei n-au atentionat-o dar n-au facut-o din rea-vointa ci si ele erau la fel de ocupate cu munca si nici ele nu si-au observat propria degradare!
Desprinderea de creanga ei a fost un dezastru! S-a produs pe neasteptate, fara nici un semn in prealabil, fara ca vreo pasare sa se fi asezat pe creanga ei tulburand-o!
E adevarat ca la un moment dat a simtit ca-i este mai rece dar n-a dat atentie! Nu stia ca era un prim semn al toamnei care se apropia! Nici nu stia ce-i aia „toamna”…! Mama ei, creanga, nici nu-i pomenise de asa ceva. Poate doar din dorinta de-a o menaja…!
Caderea, drumul ei pana jos a fost plin de peripetii: intai surpriza desprinderii, apoi trecerea prin fata suratelor – supuse ei, rusinea fata de ele din cauza situatiei dezonorante in care se gasea, apoi caderea pe acoperisul unei masini care trecea in viteza si dulcea senzatie ca incepe sa urce inapoi………Era doar un moment de ratacire caci au urmat imediat o multime de piruete in aer, ca intr-un dans la care nici nu fusese poftita, un dans in care nu se mai stia unde-i „sus” si unde-i „jos”!
Deodata se pomeni intr-un alt dans nebunesc al frunzelor, un dans pantomimal, fara muzica, un dans indracit si in care nu intelegea ce forta nevazuta o poarta cu atata putere si energie……
In scurt timp, camionul plin cu frunze care-i fusese drept halta in drumul ei irevocabil spre sfarsit, s-a departat si s-a asternut linistea peste pajistea inrourata pe care poposise. Alte zeci, sute, mii de alte condamnate la a face parte din acest covor multicolor o primira cu destul de multa raceala, caci cui ii mai ardea acum de veselie, de dans, de zbantuiala?
Imediat avea sa se lase seara si eroina noastra deja incepea sa inteleaga ca nu degeaba era acoperita cu alte frunze ca si ea, ca nu trebuia sa-si blesteme destinul caci el, destinul, era unul si acelasi pentru toatele iar gandul acesta ii facea bine, o incalzea caci nu era o pedeapsa doar a ei ci ceva normal si ca, in sfarsit, se simtea parte dintr-o familie si ca urma un drum pe care-l urmau toate suratele ei intre care se simtea acum imbratisata cum nu mai fusese si incepea sa-i fie bine!
Unde mai pui ca simti la un moment dat o racoare care treptat se transforma in caldura umeda si care apoi…………………
Venise iarna si cazuse prima zapada!
Am ridicat ochii si-am privit copacul golas; am cautat din priviri crenguta pe care, pana nu de mult, crestea falnica frunza cea mai de sus a bogatei coroane si-am simtit o lacrima care-mi aluneca pe obraz……..
……poate ca acea caldura umeda pe care-o simtise frunza noastra era chiar lacrima mea…………….!
……poate ca frunza aia eram chiar eu, cine mai stie……………..!
…nu, frunza aia-CREATORUL sa o ierte- pe care mataluta ai descris-o cu atata drag si cu atata intelegere , nu esti d-ta . cu tot procesul de aproape identificare pe care l-ai incercat…ea A FOST ea ,iar d-ta esti d-ta. aici , cu noi toti, in asteptarea mugurilor si frunzelor din o noua viguroasa primavara , care fara doar si poate ,te va inbia sa-ti faci datoria si sa o descrii…cum stii matale sa o faci…cu urari de sanatate si deplina reusita ,itzhak bareket .