Revista „Reţeaua Literară”, publicaţie literară şi culturală care apare în Internet în limba română, a publicat recent câteva articole ale istoricului literar doamna Maria Sava din Iaşi referitoare la scriitorul Panait Istrati şi opera acestuia. Citind articolele autoarei mi-am împrospătat cunoştinţele asupra acestui mare scriitor, care pare uitat pe nedrept. Am scris câteva ecouri la articolele doamnei Maria Sava, publicate în aceeaşi revistă, dar am simţit nevoia de a scrie şi un articol special pe o temă tratată de autoare extrem de puţin şi asupra căreia nu au mai apărut studii şi cercetări în ultimii 25 de ani: relaţiile lui Panait Istrati cu evreii în viaţa scriitorului şi modul de percepere a imaginii evreului şi a colectivităţii evreieşti în scrierile sale. Singurele lucrări apărute pe această temă sunt un articol de Simon Schafferman, intitulat „Evreii în viaţa şi opera lui Panait Istrati”, apărut în limba română în revista „Shevet Romania” din Tel-Aviv în anul 1977, precum şi cartea lui David Seidmann, „L’Existence juive dans l’oeuvre de Panait Istrati”, apărută la editura Nizet din Paris în anul 1984, în limba franceză. Cartea are 120 pagini, dar o parte a ei include documente, bibliografie şi index de nume. Regretatul Simon Schafferman, care condusese un ziar la Brăila în perioada interbelică, îl cunoscuse personal pe scriitor. David Seidmann, originar din Bucovina, fusese un iubitor al operei lui Panait Istrati încă în timpul vieţii acestuia, ca elev de liceu. În prefaţa cărţii, el menţionează că, sub influenţa cercetătoarei Monique Jutrin-Klener de la Universitatea din Tel-Aviv a înţeles că Panait Istrati a fost un prieten al evreilor până la sfârşitul vieţii, indiferent de orientarea politică pe care o adoptase. David Seidmann a fost influenţat de articolul menţionat mai sus al lui Simon Schafferman – el însuşi menţionează acest lucru în carte – precum şi de cartea în limba idiş „Teg un necht mit Panait Istrati” (Zile şi nopţi cu Panait Istrati), scrisă de prietenul acestuia, ziaristul idiş (originar din România, stabilit în Statele Unite ale Americii) Isac Horowitz, apărută în anul 1940 la editura CYCO din New York. Isac Horowitz, venit în România în anul 1930 pentru o perioadă scurtă, în drum spre Orientul Îndepărtat, voia să-l intervieveze pe Panait Istrati, care era cunoscut cititorilor de limba idiş datorită traducerii cărţilor lui în această limbă. Invitat de Panait Istrati la Brăila, a locuit în casa acestuia şapte luni (în anii 1930-1931) şi au devenit cei mai buni prieteni. Prietenie care a continuat până la sfârşitul vieţii lui Panait Istrati şi în onoarea căreia şi-a publicat cartea. Am considerat potrivită această temă acum, deoarece la 16 aprilie a fost comemorarea a 76 de ani de la moartea scriitorului (1884-1935). Totuşi, fiind un subiect vast, am decis să mă rezum la câteva aspecte şi idei.
O amintire
În urmă cu un număr de ani, în anii 60 ai secolului trecut, mi se pare în 1963, filmul „Codin”, realizat de regizorul francez Henri Colpi după romanul cu acelaşi titlu de Panait Istrati, coproducţie franco-română, a fost premiat la festivalul cinematografic de la Cannes. Prilej de bucurie în România. Faptul a fost resimţit şi la liceul „Vasile Alecsandri” din Galaţi, unde subsemnatul eram elev. Şcoala a organizat o manifestare, în cadrul căreia câţiva elevi trebuia să vorbim despre acest film, despre romanul care fusese ecranizat şi despre autor. Bineînţeles, în limitele permise atunci de cenzura şi autocenzura comunistă. Mulţi dintre noi auzisem despre Panait Istrati pentru prima dată. Personal, a trebuit să vorbesc despre ecoul internaţional al filmului şi al premierii lui. După câteva zile am fost chemaţi într-o sală specială pentru a fi înregistraţi pe bandă de magnetofon. Trebuia să citim textele discursurilor. Eram emoţionaţi, unii dintre noi eram înregistraţi pentru prima oară în viaţă. Deodată, în timp ce un băiat îşi citea discursul, se auzi un strigăt de pe stradă: „Repar butoaie! Repar butoaie!”. Un dogar îşi căuta de lucru. Am început să râdem. Bineînţeles, înregistrarea s-a întrerupt şi a fost reluată după aceea. Îmi aduc aminte că am spus profesoarei care conducea operaţiunile că putea să lase strigătul înregistrat, să nu-l şteargă, fiindcă…arăta culoarea locală, de la Comorovca. Profesoara a răspuns că nu se poate: s-ar putea ca înregistrările să ajungă undeva „mai sus” şi ce vor zice tovarăşii inspectori? „Ce aveţi la voi la şcoală, elevi sau dogari?”. Aşa că „strigătura” a fost ştearsă. M-am întrebat acum ce ar fi spus Panait Istrati dacă ar fi auzit. Cred că ar fi zâmbit…
Panait Istrati omul şi scriitorul
Cine a fost Panait Istrati? Prefer să răspund cu titlul unei cărţi de Monique Jutrin-Klener: un ciulin desrădăcinat, scriitor francez, povestitor român („Panait Istrati, un chardon deracine, ecrivain francais, conteur roumain”, 1970). Sau, cu titlul unui studiu de Sanda Stolojan, apărut în 1980 :”Panait Istrati, un dissident avant l’heure”. Sau, aşa cum afirma biograful său francez Edouard Raydon în anul 1968, un „vagabond de genie”. Sau, aşa cum afirma criticul Alexandru Oprea în 1973, „un chevallier errant”. Sau, aşa cum afirmase criticul literar H. Sanielevici în anii 30, „cel mai bun prozator pe care l-a dat până acum România”. Panait Istrati a fost un om de suflet, un om al idealurilor, un om care nu a aparţinut niciodată nimănui. Născut la Brăila în anul 1884, fiu natural al unui contrabandist grec din Kefalonia şi al unei femei românce săracă, părăsit de tatăl său, a suferit greutăţile vieţii de mic copil. S-a format ca autodidact. A îmbrăţişat meserii diferite, printre care zugrav (de aceea, un personaj principal al lui este Adrian Zograffi, respectiv zugravul). A fost activ în mişcarea socialistă încă din tinereţe. Debutul în gazetărie l-a făcut la revista „România Muncitoare”. Era pacifist în gândire. În anul 1906 a plecat în Egipt, aflându-se o perioadă de timp în oraşul Alexandria, în mijlocul evreilor români emigraţi în această ţară din cauza sărăciei şi presiunilor antievreieşti la care fuseseră supuşi. A fost prezent şi în alte locuri din Orientul Mijlociu, printre care oraşul Beirut din Liban şi portul Jaffo din Palestina, în anul 1907. Revenit la Brăila s-a căsătorit cu tânăra socialistă evreică Janeta Maltus (1916), de care însă s-a despărţit plecând în Franţa şi de care a divorţat oficial în 1921. Era puţin după ce viaţa îi fusese salvată în urma încercării de sinucidere de la 3 ianuarie 1921 la Nice, în Franţa. Ulterior şi-a câştigat existenţa ca fotograf, a devenit prieten cu Romain Rolland, care l-a remarcat şi a afirmat că este „un Gorki balcanic”, a început să scrie literatură beletristică în limba franceză, dar pe teme româneşti, devenind unul dintre scriitorii de succes ai timpului său. Printre scrierile sale se remarcă „Ciulinii Bărăganului”, „Kira Kiralina”, „Moş Anghel”, „Adrian Zograffi”, „Isac împletitorul de sârmă”, „Familia Perlmutter” (scrisă în colaborare cu Josue Jehouda) şi altele. Scrierile sale au fost traduse în 27 de limbi. În anul 1927, invitat să viziteze URSS la cea de a zecea aniversare a revoluţiei din octombrie 1917, a fost entuziasmat. Credea că a fost realizată o societate ideală. Dar a fost o iluzie. Ulterior, în 1928, el constată nedreptăţile din noua societate sovietică, părăseşte URSS şi publică renumitul pamflet „Vers l’autre flamme” (1929). Considerat trădător de către stânga intelectuală franceză şi agent al Siguranţei în România, Panait Istrati se retrage la Brăila, apoi la Bucureşti, unde locuieşte împreună cu soţia sa Marga. Se apropie, poate din decepţie, de curentul de dreapta „Cruciada Românismului”, condus de Mihai Stelescu, dar îi cere acestuia să renunţe la antisemitism. În acest cadru se împrieteneşte cu scriitorul Alexandru Talex, care ulterior va edita scrierile lui în România. Scrie jurnalul „Cum am devenit scriitor” (Comme je suis devenu ecrivain), publicat ulterior de Alexandru Talex , în 1981. Moare la Bucureşti, bolnav de tuberculoză, la vârsta de 50 de ani.
Prietenii evrei ai lui Panait Istrati
Panait Istrati a cunoscut evreii şi s-a împrietenit cu unii dintre ei încă din adolescenţă, la Brăila. Spre deosebire de unii intelectuali români naţionalişti, Panait Istrati făcea deosebirea între evreii bogaţi, din clasa exploatatoare – şi evreii săraci, proletari şi lumpenproletari. El se solidariza cu ultimii, aşa cum se solidarizase cu toţi năpăstuiţii soartei. Era recunoscător evreilor pentru faptul că il ajutaseră în diferite situaţii grele. Odată, chiar i-a reproşat mamei sale – în glumă – că regretă că l-a făcut cu un grec şi nu cu un evreu. Evreul nu ar fi părăsit-o şi nu şi-ar fi părăsit copiii, datorită moralei evreieşti înalte.
Unul dintre primele lui contacte cu evreii a avut loc la Brăila. Un medic evreu din Brăila îl angajase ca zugrav, pentru a-i zugrăvi casa. Medicul nu-l cunoştea, dar vorbind cu el şi-a dat seama că acest „zugrav” este de fapt un intelectual de clasă. Au început să facă schimb de cărţi, au devenit prieteni. Ulterior, la Alexandria, unde lucra de asemenea ca zugrav, Panait Istrati s-a împrietenit cu „Musa”, respectiv Moritz Feldman, evreu din Focşani care lucra de asemenea ca zugrav, precum şi cu Herman Binder, cârciumar originar din Galaţi, care se străduia să păstreze o atmosferă românească în cârciuma lui. Ulterior, Panait Istrati l-a descris pe „Musa” în nuvela cu acelaşi titlu, publicată mai târziu în revista „Viaţa Românească”. Herman Binder l-a ajutat pe Ştefan Gheorghiu, prietenul lui Panait Istrati, militant socialist, la cererea lui Panait Istrati. Era la a doua vizită a lui Panait Istrati în Egipt, în anul 1912. Mai târziu, în articolul „Trecut şi viitor”, publicat într-o culegere în anul 1925, Panait Istrati scria: „Eu scrâşnesc din dinţi şi scrâşnetul mult prigonitului popor evreu. În ţară sau în afară de ţară, eu am trăit cu acest popor, căruia omenirea îi datoreşte o parte din progresul ei, eu i-am cunoscut mila şi am avut deseori prilejul să-i apreciez bunătatea. Dacă n-ar exista pentru mine decât singur exemplul bătrânului Herman Binder, crâşmarul de la Alexandria, care se ruina (care s-a şi ruinat) ca să ţie grătar românesc cu fleici şi cu mititei, cu ţuică şi cu vin românesc, cu jurnale româneşti, cu portretele româneşti ale majestăţilor lor, şi mai ales crâşmă cu povestiri gălăţene şi cu amintiri care aduceau lacrimi în ochii atât ai povestitorului <<jidan>> cât şi în ai ascultătorului român neaoş, dacă n-ar exista în mintea mea decât bunul, inimosul, umanul Herman Binder, ca singurul evreu persecutat, bătut, ruinat de huliganismul naţional român, încă mi-aş lega soarta mea personală de soarta poporului evreu, încă aş face din lupta lui pentru dreptate , lupta mea personală, lupta tuturor persecutaţilor de pe pământ” (Citat dupa articolul menţionat mai sus, de Simon Schafferman). Mai târziu, în anul 1929, Panait Istrati a vrut să călătorească în Egipt şi în Palestina încă o dată. Unul dintre scopurile lui era să-l reîntâlnească pe Herman Binder, cu care coresponda: Panait Istrati ţinea mult la prietenie, la prietenia adevărată. Dar autorităţile britanice i-au refuzat viza de intrare. Până în prezent, motivul nu este clar.
Un prieten bun al lui Panait Istrati a fost Josue Jehouda, scriitor evreu de limba franceză din Geneva. Panait Istrati l-a cunoscut atunci când era internat la sanatoriul de la Sylvana-sur-Lausanne în luna ianuarie 1919. Josue Jehouda era soldat şi ziarist şi l-a sfătuit să citească scrierile lui Romain Rolland şi să ia legătura cu el. Ulterior, Panait Istrati l-a reîntânit pe Josue Jehouda în anul 1926, când Istrati devenise deja celebru. Cei doi prieteni au scris împreună romanul „Familia Perlmutter”, dar se pare ca autorul de facto este Istrati, Jehouda recitind manuscrisul şi introducând unele mici porţiuni în chestiuni rituale evreieşti. Mai târziu, în anul 1947, Josue Jehouda a devenit preşedinte al comunităţii evreieşti din Geneva.
Alţi prieteni evrei ai lui Panait Istrati au fost: ziaristul Iacob Rosenthal (fostul director al ziarelor „Adevărul” şi „Dimineaţa”); compozitorul Stan Golestan; Joseph Heissler din Strasbourg; fostul revoluţionar din Leningrad, devenit victimă a regimului stalinist Alexandru Russakov; ginerele acestuia, Victor Serge, autorul celui de al doilea volum din trilogia pamflet „Vers l’autre flamme”. În anul 1929, atunci când Panait Istrati pregătea o vizită în Egipt şi Palestina, Panait Istrati a avut o conversaţie interesantă cu Itzhak Ben-Aharon, unul dintre liderii partidului muncii din Palestina (ulterior, secretarul general al Confederaţiei Generale a Muncii – Histadrut). Ben-Aharon era originar din România şi probabil ca această conversaţie a avut loc în România. Itzhak Ben-Aharon a publicat această convorbire în revista ebraică „Ketuvym” din Tel-Aviv la 13 februarie 1930. Panait Istrati se interesa de situaţia tinerilor evrei aşezaţi în Palestina ca agricultori.
Bineînţeles, prietenul cel mai bun al lui Panait Istrati a fost Isac Horowitz (1893-1961). Horowitz era născut la Popricani (judeţul Iaşi) şi plecase din România în America la vârsta de 16 ani, devenind ziarist şi scriitor idiş. Prietenia dintre cei doi scriitori a fost trainică. În privinţa cărţii „Teg un necht mit Panait Istrati”, ea a fost tradusă în limba română de către scriitorul Solomon Cris-Cristian din Iaşi, iar traducerea urma să fie publicată cu prefaţa scriitorului Mihail Sadoveanu, de asemenea prieten al lui Panait Istrati. Aceasta este afirmaţia regretatului Simon Schafferman, care adaugă însă că nu numai că această traducere nu a fost publicată, dar se părea (în anul 1977) că manuscrisul a fost pierdut. Dacă manuscrisul va fi regăsit, ar trebui publicat: este o carte document. În caz că manuscrisul nu va putea fi găsit, cartea ar trebui să fie tradusă din nou în limba română şi publicată. În cartea lui David Seidmann, sunt publicate în anexă, în traducere franceză, câteva scrisori ale lui Panait Istrati către Isac Horowitz, care se reîntorsese în America. Scrisorile datează din anii 1931-1933 şi le este anexată o scrisoare a lui Marga Istrati, datată 28 mai 1935, în care ea povesteşte despre ultimele luni de viaţă şi decesul soţului ei.
Personaje şi teme evreieşti în opera lui Panait Istrati
Panait Istrati a afirmat că evreii nu pot fi excluşi din proza românească. Ei reprezintă o parte a cadrului românesc (îmi aminteşte de afirmaţia „eu am fost cândva aici” a unui cercetător contemporan al istoriei evreilor din România). Din acest motiv, scriitorii antisemiţi care evitau (în timpul vieţii lui Panait Istrati) să menţioneze personaje evreieşti, nu făceau decât să falsifice realitatea cu scop naţionalist şi politic, a afirmat Panait Istrati. El însuşi a prezentat – sau cel puţin a introdus – personaje evreieşti în multe dintre scrierile sale. Romanul (de fapt câteva povestiri reunite sub formă de roman) „Familia Perlmutter” este opera centrală în acest sens. Tema este practic exclusiv evreiască, referitoare la evreii din România. Criticii au afirmat că acţiunea se petrece înaintea primului război mondial, dar nu este exclus ca ea să se fi petrecut şi după primul război mondial. Se pare că Istrati a fost influenţat de personaje reale. Este vorba despre o familie evreiască săracă, în cadrul căreia fiii unui croitor (Avrum, poate sub influenţa lui Avraham din Biblia Ebraică, părintele poporului evreu şi al monteismului) îşi caută drumul, fiecare pe calea lui. Fiecare dintre ei reprezintă purtătorul unei idei, al unui curent contemporan de atunci , al unei căi de rezolvare a problemei evreieştii. Fiul cel mare, Iosif, pleacă în America şi se converteşte la protestantism (poate aluzie la Iosif ajuns în Egipt, deşi acesta rămâne evreu). Alt fiu, Haim (sensul onomastic al numelui: viaţă) devine ziarist, încearcă să-şi ascundă originea (face totul pentru a trăi!) şi ajunge să fie de partea antisemiţilor. Alt fiu, Şimon („Schimke”) visează să devină medic, se înscrie la universitate, dar este alungat de către antisemiţi şi pleacă în Egipt, unde devine translator. Mezinul familiei, Isac (poate aluzie la Isac, fiul lui Avraham) face serviciul militar, este trimis împreună cu unitatea lui să reprime o demonstraţie socialistă la care participa tatăl logodnicei sale.El nu aşteaptă să termine armata, ci dezertează şi se refugiază în Egipt, unde se afla logodnica lui. Fiica, Esther, fire non-conformistă, îşi părăseşte soţul şi fetiţa (care este crescută de bunici), pleacă în lume şi, în cele din urmă, ajunge într-o aşezare evreiască din Palestina. Oare aluzie la „haluţim”, tineri evrei care îşi părăsiseră familiile şi respingeau conformismul pentru a costrui o societate evreiască nouă în Palestina, sau o derută?
Am menţionat mai sus alte câteva titluri de scrieri ale lui Panait Istrati. Personaje evreieşti – din România şi din ţările Orientului Mijlociu – apar în toate aceste scrieri. Este vorba de evrei pe care Panait Istrati i-a cunoscut personal şi îi prezintă în cadrul lor real. Un studiu academic asupra acestor personaje, comparativ cu modul în care sunt prezentaţi evreii la alţi scriitori, români şi evrei, precum şi din alte ţări, ar fi important de realizat..
Este interesant să menţionăm că Panait Istrati s-a opus cu dârzenie ideii de „numerus clausus” sau „numerus valachicus” în universităţile româneşti, pe care politicieni români – printre care Alexandru Vaida-Voevod voiau să-l introducă, în anii 1933-1935. La începutul anului 1935, în revista „Cruciada Românismului” (observăm, o revistă de dreapta), Panait Istrati a publicat un articol polemic în acest sens. El vorbeşte despre „numerus politicianus” şi „numerus demagogicus”. Atacul împotriva lui Vaida-Voevod şi a altor antisemiţi este dur. Este şi o dovadă că Panait Istrati, deşi şi-a schimbat anumite orientări politice, a păstrat ceva neschimbat: atitudine favorabilă evreilor şi de respingere totală a antisemitismului.
Lucian Z. Herscovici –Panait Istrati s-a opus cu dârzenie ideii de “numerus clausus” sau “numerus valachicus” în universităţile româneşti, pe care politicieni români – printre care Alexandru Vaida-Voevod voiau să-l introducă, în anii 1933-1935.
Inca din 1922 a inceput discutia cu „numerus clausus” la Universitatea din Iasi, iar ziua de 10 decembrie, cind a fost adoptata si de studentii din Cluj, a devenit sarbatoare universitara.
Insa nu înţăleg care e problema cu „numerus clausus”. Mi s-a parut că cei care scriu aici la „Acum” sunt pentru „affirmative action” (discriminare pozitiva, supradiscriminare), de exemplu Stefan N. Maier (daca nu gresesc cumva, asa mi-a facut impresia citind un articol al sau despre firme conduse de minoritari in US).
In Romania interbelica romanii erau subreprezentati in mediul universitar, iar evreii in Iasi (si maghiarii in Cluj) erau suprareprezentati (e „zero-sum game” pentru ca cineva sa fie „supra” cineva trebuie sa fie „sub”).
Numerus clausus cerea doar ca romanii, evreii, maghiarii, germanii sa fie reprezentati in conformitate cu proportiile lor etnice. Deci pentru romani asta era ‘affirmative action’, ei fiind subreprezentati.
Care e, deci, problema ?
Marturii si texte de istorie,fie ea literara ori de viata,in foarte mica masura cunoscute de generatiile tinere si chiar mai varstnice din Romania de dupa 1945.In scoala romaneasca de astazi lipsesc cu desavarsire macar referiri la oamenii de cultura de origini…,,alogene”,care au trait,au muncit si au scris pe acest pamant al Romaniei,si care au cotribuit la progresul societatii,atat cat a fost.Excluderea si nimicirea evreilor in Germania anilor ’40 a dus la catastrofa.Marginalizarea,persecutarea si,in final,eliminarea prin crima a evreilor dela noi,toate au dus la un reegres politic,moral si material in Romania postbelica,iar consecintele se vad si astazi,ori, poate, mai ales astazi.Cu Iliesti,Constantinesti,Basesti in politica,si Voiculesti Tiriaci si Patricii am ajuns la sapa de lemn,din rau in mai rau.Cred ca va trebui sa importam sasii,svabii si evreii pe care i-am vandut pe valuta,ori ne-am debarasat de ei.,,Buna tara,ra tocmala,f. in c. de randuiala”(Ion Creanga).
Domnule Popa Zelu,
Permiteti-mi sa va explic „care e problema”. Numerus clausus nu are nimic de a face cu „affirmative action”. A fost doar una dintre multele forme de discriminare si persecutie a minoritatii evreiesti. In ceea ce priveste calitatea unui mediu universitar, ea nu are nimic de-a face cu apartenta etnica a studentilor si a cadrelor universitare. Deci, din acest punct de vedere, a uniformiza mediul academic pe criterii etnice (in 2011, acceptam 20 % evrei,5% rromi si restul romani) este un nonsens absolut. Calitatea unui sistem academic nu are nimic de a face cu apartenenta etnica a cadrelor universitare, ci este definita prin calitatea actului educational si a rezultatelor stiintifice produse in mediul academic respectiv.
In America de Nord (Statele Unite si Canada) exista acum tendinte de „uniformizare”, dar in directia opusa: minoritatile si in general categoriile de persoane subreprezentate sunt incurajate sa intre in lumea academica. In universitatile californiene adeseori persoanele de origine hispanica sunt incurajate sa se prezinte la concursuri de post, in alte universitati americane indienii sunt incurajati (ma refer la ceea ce nord americanii numesc „natives”, nu la imigrantii din India) etc. Deci, ca sa ne intoarcem la problema, a interzice accesul unei minoritati fie la educatie, fie la asistenta medicala etc.. se numeste doar discrimanare, nu „affirmative action”. Din fericire, in anul 2011 aceste „practici” (si incitarea la astfel de practici) sunt aspru pedepsite de lege in intreaga lume civilizata.
Il invit pe „Popa Zelu” sau cum l-o fi chemand in realitate sa se documenteze citind cartea Irinei Livezeanu „Cultura si nationalism in Romania Mare, 1918-1930”, aparuta la Editura Humanitas, capitolul VI „Universitatile – laboratoare ale elitei nationale”.
Ii atrag atentia ca numerus clausus din anii ’20 – ’30 nu are nimic de a face cu affirmative action de azi din Statele Unite. Era vorba de o politica indreptata impotriva unei minoroitati private de drepturi cetatenesti pana in 1923 (si atunci aceste drepturi au fost acordate prin presiuni externe, aceasta fiind o obligatie asumata de Romania prin tratatul de pace de la Versailles din 1920) si care a avut ca deznodamant numerus nullus incapand cu 1938 si Holocaustul initiat de Antonescu in 1941.
Stimate Domnule Popa Zelu,
Am citit ecoul Dumneavoastra, care mi-a trezit dorinta de a va raspunde, desi Domnii Somoila Grigore, Theodor I. Burghelea si colegul Petru Clej v-au raspuns inaintea mea.
Citind ecoul Dumneavoastra am simtit un gust amar. Nu cred ca acceptarea studentilor la universitati trebuie facuta in functie de apartenenta lor etnica. Fiecare om este o individualitate si trebuie sa aiba dreptul de a se manifesta in domeniul in care este potrivit in mod individual. Este adevarat ca in anul 1920 procentajul studentilor evrei si a studentilor unguri era mai ridicat decat cel al studentilor romani. Dar motivele sunt de natura sociala si individuala. Populatia evreiasca si cea maghiara a Romaniei de atunci era mai mult urbana decat rurala, ceea ce ii facea pe tinerii respectivi sa se indrepte spre profesiuni academice. Reactia studentilor nationalisti romani, care cerusera legiferarea si aplicarea unor masuri discriminatorii a fost respinsa chiar de catre guvern. Va propun sa citit cateva articole in Anuarul Institutului de Istorie Recenta, numarul 1 (Despre Holocaust si Comunism). Totul a inceput de la problema cadavrelor umane pentru disectii la Facultatea de Medicina. Asemenea reactii antievreiesti, de repingere, nu reprezinta un fenomen special pentru Romania. In orice tara, acordarea emanciparii evreilor a fost urmata (initial) de reactii antievreisti, care ajung la un anumit punct, apoi incep sa scada. In privinta omului politic Alexandru Vaida-Voevod, el a folosit aceste reactii cu scop de diversiune, pentru a ajunge la putere. Panait Istrati – precum si alti intelectuali romani – a respins aceasta atitudine, subliniind caracterul ei demagogic si lipsit de orice baza si de sens real.
In privinta discriminarilor pozitive, trebuie sa subliniez ca sunt impotriva lor. Este adevarat ca persoane care nu au avut posibilitatea de a invata si a face cariera academica in trecut (sau urmasii lor) trebuie incurajati sa se indrepte spre aceste domenii, dar preferabil sa fie selectionati oamenii care sunt mai capabili si mai potriviti, fara a se tine seama de apartenenta lor etnica si /sau sociala.
Lucian Herscovici…” Este adevarat ca in anul 1920 procentajul studentilor evrei si a studentilor unguri era mai ridicat decat cel al studentilor romani…Totul a inceput de la problema cadavrelor umane pentru disectii la Facultatea de Medicina.”
D-le Herscovici, confundaţi (deliberat ?) cauza cu pretextul.Discuţiile pe tema asta s-au purtat în întregă Europa de Est in anii 1920s, nu a fost nimic particular României, la fel nici idea ca soluţia ar fi o actiuţune de tip „affirmative action” ce ar restabili „dreptatea socială” pentru grupurile etnice sunreprezentate.
În Polonia postbelică evreii erau 10% din populaţie insă 40%-50%(!) din studenţi/profesori.
În post-Trianon Ungaria, maghiarii erau 95% din populaţie însă doar 80% din studenţi (respectiv, evreii evreii erau 5% dar 20% în academia).
În Ungaria ‘numerus clausus’ a fost până la urmă legiferat şi legea stabilea simplu că raportul să fie conform proporţiilor etnice. Bineînţăles că maghiarii, care erau subreprezentaţi, s-au bucurat iar evreii nu.
L.H. „In privinta discriminarilor pozitive, trebuie sa subliniez ca sunt impotriva lor”
-bine de ştiut, nu puteţi fi acuzat de „double standard” în scrierea articolului aceasta despre Panait Istrati.
In orice caz acţiunile de acest tip continuă. ‘Numerus clausus’ e doar numele pentru acţiunile de tip ‘affirmative action’ atunci cind ele se referă la învăţământul superior. Ca să vă dau un exemplu recent, în Republica Sud-Africana -unde albii reprezintă 10% din populaţie dar 70%-80% din studenţi-guvernul ANC a dat recent o lege ce stabileste ca raportul „negrii-albi” în universităti trebuie să ajungă să fie confrom proporţiilor rasiale (adică 9/1) şi stabileste tot felul de „racial quotas” (tot felul de reguli şi punctaje funcţie de rasa-etnicitate candidatului) pentru admitere în universităţi.
( vezi http://www.politicsweb.co.za/politicsweb/view/politicsweb/en/page71619?oid=235701&sn=Marketingweb+detail )
Mă simt onorată că prietenul Lucian Zeev Herscovici aminteşte de modestele mele articole despre Panait Istrati, postate în reţeaua „Cititor de proză” a domnului Emanuel Pope şi publicate în revista site-ului, „Faleze de piatră”. Ţin să amintesc că articolele le-am scris şi la îndemnurile domniei-sale.
Un scriitor atât de liber în gândire cum a fost Panait Istrati merită cu prisosinţă atenţia cititorului contemporan. Articolul pe care l-am citit aici este foarte bine documentat aducând lumină asupra unor pagini mai puţin cunoscute din viaţa marelui scriitor. În completare semnalez acest interviu luat lui Alexandru Talex:
http://www.romlit.ro/panait_istrati_m-a_ajutat_sa_raman_om_intr-o_lume_de_lupi
Fără să doresc să intru în polemică cu cineva, aş avea şi eu de pus o întrebare, mai mult retorică, domnului Popa Zelu: pentru starea jalnică în care se află în acest moment Educaţia românească, mai cu seamă învăţământul superior, pe cine să mai dăm vina?
Stimate Domnule Popa Zelu,
Insusi faptul ca se face o legatura intre etnie si numarul de locuri, in sensul limitarii si nu al incurajarii (sa precizam ca romii din Romania au la dispozitie locuri speciale la universitate, tocmai pentru ca sunt subreprezentati in randul studentimii, dar nu li se limiteaza in niciun fel inscrierea pe locurile generale, la concurenta cu toti absolventii de liceu)este deja un semn de discriminare si de rasism, inadmisibile si intolerabile intr-o tara democratica. Iar cei care sustin acest procedeu sunt tot rasisti!
Domnule Popa Zelu,
Imi scapa sensul termenului „dreptatea socială” – este preluat cumva din „Carticica Sefului de Cuib”?
Puteti „nuanta” va rog acest termen si, mai presus de toate, va puteti asuma responsabilitatea unei semnaturi corecte in viitorul ecou, asta doar in cazul in care am dori sa verificam in ce masura se impaca discursul dumneavoastra de mai sus cu reglementarile legale impotriva rasismului, antisemitismului si xenofobiei?
Pentru a intelege mai bine sensul termenului de mai sus, imi puteti spune daca in Universitati precum MIT, Berkley, University of British Columbia (UBC), Harvard etc. principiul „dreptatii sociale” pe care il invocati este respectat?
In ceea ce priveste UBC, fiindca am predat acolo, va pot spune cu precizie ca aproape 30 % dintre studenti sunt de origine chineza si aproape 50 % din cadrele didactice nu sunt nascute in Canada (provenind din Asia, Europa, Africa, etc).
Inchei cu o ultima intrebare. Stiti cumva in ce an ne aflam?
Stimate Domnule Popa Zelu,
Am citit pagina din Internet pe care mi-ati trimis-o, in legatura cu Universitatea din Capetown si alte universitati din Africa de Sud. Trebuie sa va raspund ca orice discriminare bazata pe etnie sau pe culoarea pielii in privinta admiterii cuiva la universitate are un caracter rasist. Orice discriminare in acest sens bazata pe apartenenta religioasa are caracter de persecutie religioasa. Orice discriminare bazata pe apartenenta sau originea sociala sau pe starea materiala a cuiva are caracter de nedreptate sociala. Indiferent care ar fi mobilul legislatorului, acestea sunt caracterele discriminarii. Universitatea nu trebuie sa se bazeze pe apartenenta cuiva la o anumita etnie, rasa, religie, clasa sociala, ci sa accepte studentii si cadrele ei didactice in functie de un criteriu unic: capacitatea profesionala. Dreptul fiecaruia de a invata, indiferent de apartenenta sa etnica, rasiala, religioasa, sociala trebuie sa fie garantat de lege. Fiecare om este o individualitate si nu un membru al unei etnii, rase, comunitati religioase, clase sociale – si trebuie tratat ca atare, in functie de calitatile lui individuale. Trebuie sa va spun ca tocmai acest „numerus clausus” (ulterior chiar „numerus nullus”) a dus la agravarea situatiei in tarile Europei Rasaritene in perioada interbelica. El nu va putea duce la nimic bun nici in Africa de Sud, nici nicaieri in lume unde va fi pus in aplicare. Chestiunea nu este de a supara pe evrei sau pe alti minoritari etnici, nici de a-i multumi pe majoritari. Chestiunea este de a asigura dreptul la studii in mod egal fiecarui cetatean in orice tara, in functie de calitatile si talentele lui individuale, indiferent de apartenenta lui etnica, religioasa, rasiala, sociala, precum si de a asigura evolutia economica, sociala si culturala a tarii respective. O tara civilizata, care vrea sa fie respectata pe arena internationala si care vrea propria ei dezvoltare economica si culturala are nevoie de cadre, pe care trebuie sa si le aleaga pe baza formatiei lor profesionale si nu pe baza apartenentei lor la o rasa, etnie, religie, clasa sociala. Cred ca secolul 21 trebuie sa renunte complet la prejudecata reprezentarii procentuale etnico-rasiale, religioase si sociale a studentilor si oamenilor de stiinta, ca si a tuturor persoanelor ocupate intr-o profesiune sau alta. „Reprezentarea procentuala” in acest sens nu a facut decat sa duca la decaderea – si chiar la prabusirea – societatilor si economiilor, ca si a vietii culturale. Atunci cand este acordat un Premiu Nobel, membrii comisiei nu intreaba carei rase, etnii, comunitati religioase, clase sociale ii apartine (sau ii apartinea initial) candidatul, ci care sunt meritele lui in domeniul stiintific, literar, profesional, social. Franta, tara care a atras tineri din intreaga lume la studii in ultimele 200 de ani, este mandra sa primeasca multi straini (pe langa multi cetateni francezi de etnii diferite) la studii universitare, singura conditie fiind nivelul de pregatire al candidatului; nu cunosc procentul real, dar se afirma ca circa jumatate dintre studentii francezi sunt cetateni straini. Sunt recunoscator Frantei, pentru ca in aceasta tara am reusit sa-mi sustin doctoratul, tocmai pe o tema de istorie a evreilor din Romania, la profesorul universitar Carol Iancu, evreu originar din Romania, istoric de care multi istorici francezi sunt mandri. Precum si de faptul ca am fost lector strain de limba ebraica la Universitatea „Paul Valery” din Montpellier, desi nu eram francez, ci israelian originar din Romania. Universitate la care erau atat multi studenti straini si francezi de etnii, rase, religii si clase sociale diferite, cat si multe cadre didactice de origini, etnii si rase umane diferite, fara ca cineva sa-si puna problema „procentajului” lor in cadrul populatiei tarii. Oricine poate studia la universitati europene si americane, indiferent de rasa, etnia, religia si clasa lui sociala – ba chiar si indiferent de cetatenia lui. Este o chestiune legata de democratie si de drepturile omului. Mai mult decat atat: in Franta acest lucru este vazut ca o onoare, ca o forma de difuzare a limbii si culturii franceze atat in randul cetatenilor straini, cat si in randul minoritarilor deveniti cetateni francezi. Folosirea „procentajului” in functie de etnie, rasa, religie, clasa sociala in ceea ce priveste admiterea studentilor la universitate este un element demagogic folosit de politicieni pentru incitarea si castigarea maselor, pentru politizarea lor. In Romania acest sistem bazat pe procentaj etnic a fost cerut de politicieni de dreapta si mai ales de dreapta extrema in perioada interbelica si ulterior in perioada rasiala. Mai tarziu, in perioada comunista a aparut un nou sistem de procentaj, bazat pe „originea sociala”. Rezultatele, tragice, le cunoastem. Nu intamplator marele scriitor Panait Istrati a folosit expresia „numerus demagogicus” in acest sens, referindu-se la „numerus clausus” si la „numerus valachicus”. Punctul lui de vedere democratic, vizionar, realist, internationalist se dovedeste a fi valabil si in epoca noastra.
Va doresc toate cele bune,
Lucian-Zeev Herscovici
Andrea Ghita : „…Insusi faptul ca se face o legatura intre etnie si numarul de locuri…este deja un semn discriminare si de rasism…”
Evident, asta e ironia situaţiei. Chiar cei care luptă împotriva rasismului şi discriminării propun soluţii ce implică instituţionalizarea, legiferarea, rasismului şi a discriminării pe baza de etnicitate. Exemplul cu universitatile din Africa de Sud (unde de acum înainte albii vor fi limitaţi la procentul lor rasial de 10% pentru ai ‘incuraja’ de negrii) e un bun exemplu.
Probelma de baza e ca nu poti avantaja (‘incuraja’) pe unii fara ai limita (descuraja) pe altii pentru ca orice „resursa” (orice „bun”/orice e de valoare) e in mod necesar ceva limitat, i.e. impartirea ei e „zero-sum game”.
Diversele grupuri etno-rasiale (sau etno-religoase) ce compun o societate se monitorizeaza unul pe altul şi sunt competitie pentru aceste resurse, de aici si tensiunile ce apar intre ele.
„Popa Zelu” alias „Radu Gligor, ziarist din Alba Iulia” duce comparația cu Africa de Sud până la absurd. Neținând cont de faptul că e vorba de Africa de Sud post apartheid din anul 2011 și nu în anii România din ’20 – ’30, acest individ compară minoritatea albă – fostă dominantă – cu minoritatea evreiască – discriminată în România până în 1923 (observați cum se face că plouă când i-am atras atenția asupra acestui fapt). DE asemenea se face că plouă când i-am atras atenția că „numerus clausus” în România interbelică era de fapt un pretext pentru „numerus nullus”, adică exact ceea ce s-a întâmplat după 1938 și a culminat cu Holocaustul din Basarabia, Bucovina și Transnistria. Ăsta este ceea ce se numește antisemitism insidios.
D-le Herscovici, suntem de acord, nu era nevoie de un post asa de lung („you are preaching to a convert”, so to speak). Ce descrieti dvs. ar fi societatea ideala, societatea in care mi-ar place si mie sa traiesc.
Insa nu asta e realitatea, traind in Israel (daca intaleg bine) sunteti foarte constient ca nu acesta e cazul. Israelul stat evreiesc, pentru evrei, construit din start pe principiul suprematiei etnice. Intrebati un israelian arab ce crede despre asta (in trecat fie spus, evreii sunt 80% din populatia Israelului dar 95% din studentii, respectiv arabii 20% dar doar 5% in academie).
Asa ca sa nu discutam fantezii, eu sper ca data viitoare cind D-zeu face lumea sa-i reusesca mai bine, poate mai invata si El din experienta, dar pe moment asta e situatia.
Ce am subliniat eu a fost doar ca discuţiile pe tema asta si ce intimplat in Romania in perioada interbelica (pentru ca s-a aplicat in practica la presiunea studentilor de etnie romana chiar daca nu a fost si legiferat ca in Ungaria) nu au fost cu nimic diferit de ce astazi se justifica si se propune (si se si legifereaza in multe state considerate democratice) sub numele de „afirmative action”, „social justice”, etc. Pentru romanii din RO, maghiari (din Ungaria) sau polonezii din Polonia, idea era ca grupul lor etnic sa aiba partea care „i se cuvenea” conform proprtiilor etnice in tarile respective.
Observați cu antisemitul insidios „Popa Zelu/Radu Gligor, jurnalist, Alba Iulia/(Ovidiu Stoica, Timișoara)?” se face în continuare că plouă la întrebările mele foarte precise. Ca o comaparație să fie valabilă trebuie ca termenii să fie asemănători. Deci, cine este echivalentul minorității evreiești discriminate din România interbelică și supusă exterminării după 1941? Cine sunt azi Nicolae Paulescu, Corneliu Zelea Codreanu, Octavian Goga, A.C.Cuza sau Ion Antonescu, cei care au susținut și pus în practică „numerus clausus – numerus nullus” pentru evreii din România?
Domnule Popa Zelu sau Radu Gligor etc. (neclar inca, fiindca nu ati dat curs invitatiei mele de a va asuma randurile scrise), ceea ce descrie Dl Herscovici nu este ce numiti dvs. „societatea ideala, societatea in care mi-ar place si mie sa traiesc” ci societate absolut normala.
V-am dat nenumarate exemple din viata academica nord americana. Si fiindca veni vorba, realizati ca daca ideile dumneavoastra contorisonate si vadit rasiste s-ar fi aplicat in Statele Unite (viata academica americana pentru americani, pe scurt), George Emil Palade nu ar fi avut sansa sa obtina un Premiu Nobel in biologie celulara in cadrul Universitatii Yale. Intelegi pierderea, daca scoala romaneasca nu a excelat in a „produce” laureati de premiu Nobel, macar un savant de origine romana sa atinga aceste culmi. Dorinta dumneavoastra de “dreptatea socială” aplicata la americani, in mod ironic, ar fi „nedreptatit” mandria de a avea „unul de-al nostru” acolo sus…
In final, recurgeti la arma clasica: schimbati vorba, aduceti problema palestiniana in discutie incercand ca multi altii sa delegitimizati interlocutorul.
Si aici, va voi descuraja cu un exemplu concret si verificabil in fiece minut.
Fiindca mi-am obtinut doctoratul in Departamentul de Fizica a Sistemelor Complexe al Institutului Weizmann din Rehovot (Israel), va pot spune ca nu exista acolo nici o interdictie pentru studentii de origine araba. Erau acceptati la fel ca toti ceilalti (sau refuzati), dupa un examen de admitere identic cu cel pe care l-am sustinut eu (inca o data, impreuna cu toti ceilalti studenti, indiferent de origini).
Am avut deci cativa colegi arabi: platiti la fel ca mine, tratati la fel ca mine etc. Situatia din Rehovot nu este singulara: o puteti intalni in Ben Gurion University in Beer-Sheva, in Technion in Haifa etc.
Deasemenea, in Institutul Weizmann existau(si exista) in permanenta studenti originari din toate colturile lumii: India, Germania, Franta, Rusia, Romania (aici da, si romanii erau subreprezentati, eram doar doi printre aproape 1500 de alti studenti, fiindca statistic vorbind ceea ce scoala romaneasca poate produce acum este cu mult sub standardul acestui centru academic). Astfel, la petrecerile nosatre studentesti se vorbeau simultan minimum cinci limbi. Stiu, in Alba Iulia poate doar doua si tot este greu de suportat pentru unii – vedeti diferenta de mentalitate?
Revenind la studentii arabi, este drept ca erau subreprezentati, fiindca datorita educatiei lor anterioare si nivelului lor de cunostinte foarte putini dintre ei puteau concura cu candidati ce absolvisera inainte fie Tel Aviv University, fie Novosibirsk University (Novosibirsk), fie Landau Institue of Theoretical Physics din Moscova. Inca o data, din acelasi motiv, si romanii erau subreprezentati.
Deci subreprezentarea in Institutul de cercetare Weizmann nu avea nimic de a face cu apratenenta etnica (sau religioasa) ci numai cu standardele academice extraordinar de inalte (uneori volumul de munca era covarsitor) ale institutiei.
Deci, inca o data, incercati sa aruncati o pastila „clasica” fara a cunoaste in detaliu alte realitati decat cea in care va invarteti.
In final ati reflectat la intrebarea mea initiala? Ne puteti clarifica termenul de “dreptatea socială”? Va rog, nu va grabiti cu raspunsul, eu am rabdare.
Desi am simtit de la bun inceput acelasi „gust amar” citind primul ecou ce a initiat „dezbaterea” nedreptatii numite „numerus clausus” ulterior degenerata in „numerus nullus”, mi-au trebuit cateva ore sa incerc sa imi imaginez cum ar „functiona” micul grup de cercetare de care raspund acum, in Franta daca astfel de criterii rasiale ar functiona aici (este doar un exercitiu de imaginatie, din fericire, dupa cum relata distinsul Domn Lucian Zeev Herscovici, asa ceva nu exista in mediul academic francez).
Iata un scenariu ipotetic:
Ca sa incep cu mine, cred ca mi-as pierde credibilitatea in fata Senatului Universitatii. Saptamana trecuta am angajat doi doctoranzi, fara sa remarc in CV-ul lor apartenenta etnica. Intamplarea este ca nici unul nu este francez. Stiu acest lucru doar fiindca secretara noastra a inceput demersurile pentru obtinerea vizelor de studiu. Fiindca i-am intervievat pe ambii stiu insa ca sunt bine pregatiti si, cu un efort sustinut pe durata celor trei ani de studiu, vor fi capabili sa „supravietuiasca stiintific”, adica sa publice in reviste prestigioase.
Daca aceste principii s-ar aplica aici(cercetare franceza pentru francezi), as ramane doar cu secretara (ea este franceza) dar, desi este o Doamna extrem de agreabila si o super-profesionista in probleme administrative, viata mea de cercetator s-ar cam incheia aici(doar cu Doamna secretara, nu as mai putea termina nici un proiect de cercetare, nu as mai obtine finantare si ar trebui sa-mi gasesc alta meserie). Fiindca ar trebui sa renunt la studentul algerian expert in prepararea solutiilor de polimeri si caracterizarea lor din punct de vedere fizico-chimic, ar trebui sa renunt la doi studenti libanezi experti in programare, la un student german expert in reologie si la un bun prieten si colaborator mexican, expert in matematici aplicate. Deci, cam asta ar fi totul, o cariera terminata de dragul unei idei culese din „Carticica sefului de cuib”.
As ramane desigur cu multumirea ca am infaptuit ceea ce un ilustru anonim numeste „dreptate sociala”. In locul meu ce ati face?
sunt oarecum derutat de faptul ca majoritatea ecourilor la excelentul articol al domnului LUCIAN ZEEV HERSCOVICI , AU DEVIAT DE LA SUBIECTUL PRINCIPAL -P A N A I T
I S T R A T I – , AU SCHIMBAT MACAZUL SI SAU OCUPAT APROAPE EXCLUSIV DE NUMERUS CLAUZUS , NUMERUS NULUS SI ALTE NUMERUS MATRAZAPLICULUB DE SUMBRA SI GREA MEMORIE.
INTAMPLATOR ,ZILELE ASTEA AM GASIT LA UN ANTICAR IN TEL AVIV , ” H A V A G I A
M U S A ” . teaducere din romaneste in ebraica : Z M O R A .
Stimate domnule Bareket, textele scrisse cu majuscule sunt foarte greu de citit şi, în plus, încalcă pct.4 din Regulament (consultaţi vă rog http://www.acum.tv/reguli-privind-comentariile/). Vă rog să le evitaţi.
Va multumesc, domnule Bareket. Aveti dreptate in privinta ecourilor la articolul meu, aparut deja demult. Ma bucur ca sunteti un iubitor al operei lui Panait Istrati.
Cu deosebita stima,
Lucian-Zeev Herscovici
Buna ziua,
As dori sa gasesc scrisorile lui Panait Istrati catre Marga. Puteti sa ma ajutati?
Cu deosebita stima,
Cristian