Japonezii. De compătimit sau de invidiat?
Cu riscul de a părea incoerent am să încep cu o ,,incantație”: lumea nostră, uneori cruntă, zgârcită și nemiloasă e… plină de comori. Nu mă gândesc la comorile materiale, pe care nu le voi disprețui defel, ci la comorile cărora le dăm cu piciorul.
Iată, nenorocirea poporului japonez, cu mult peste puterea noastră de înțelegere și compasiune. Simt că ar trebui să-mi fie rușine pentru că reacția empatică sinceră pe care am încercat-o pentru imensa lor nenorocire a fost depășită de o stare punctuală de șoc și invidie la citirea unei alte informații. Despre ce e vorba. Ieri, ziarul suedez Metro ne informează:
Autostrada „Great Kanto” a fost complet distrusă în cutremurul devastator de la 11 martie.
În ciuda riscului producerii unor replici seismice, japonezii nu au ezitat să înceapă imediat lucrările de reparație. Pe 17 martie, a început repararea drumului iar miercuri 23 martie drumul era deschis din nou.
Mare parte din zonele de coastă ale Japoniei sunt devastate și mai mult de 23 000 de oameni sunt morți sau dispăruți, dar voința pentru reconstruirea țării este imensă și în lume se vorbește deja despre ,,Al doilea miracol japonez”. În Japonia, a doua zi după cutremur, sute de mii de angajați au revenit la locurile lor de muncă și o mulțime de magazine din zonele afectate au fost redeschise.
Great Kanto Highway: 6 zile din istoria Japoniei
Privesc cu stupoare cele două fotografii, de dinainte și de după, ale autostrăzii cu pricina. Seamănă puțin cu Autostrada Noastră (unică, și de aceea substantiv propriu) așa cum am știut-o noi lungă vreme. Pista din dreapta e cam peticită din două fâșii. Culmea, cineva acolo a avut ,,impertinența” să vrea să se facă și marcaje și să se repare grilajul exterior de protecție! De parcă nu ar fi fost de ajuns ,,deocamdată” (așa, … ,,până trece urgia”) un drum provizoriu pietruit de cel mult două benzi! Că doar nu era acum momentul de turnat smoală, în mijlocul jalei generale.
Intervievată la televiziune, o doamnă din Japonia, rămasă singură pe lume, ne spune că va trebui de acum înainte să trăiască și pentru cei care au murit.
Comorile cărora le tot dăm cu piciorul
Toată planeta a admirat energia și angajarea japonezilor după catastrofă, fiecare din propriile motive. Noi, românii, avem cel puțin unul special.
Am văzut și voi continua să o fac, aceste informații ca acelea prezentate mai sus, ca pe ,,comoara căreia îi dăm cu piciorul”. Semne emise periodic de semeni ai noștri din lumea întreagă, prin intermediul presei, internetului, pe care le putem recepționa și interpreta în folosul nostru sau, cum se întâmplă mult prea des, doar respinge cu indiferență sau aroganță.
Mă duce mintea la noi românii. Nu-și închipuie nimeni că japonezii care au ieșit a doua zi după tsunami la munca de reconstruire erau răniții, bătrânii, neputincioșii pe care niște autorități nemiloase îi scoteau sub amenințare la ,,muncă patriotică„. Dar nici romanilor nu le-a pretins niciodată nimeni așa ceva. Era vorba doar să fie de acord și să lase pe alți compatrioți să o facă – atâta tot. Și totuși, s-au ferit ca de Dracul doar la gândul unei astfel de opinteli pe care știau că nu trebuie să o facă personal. Îi deranja oare că propunerea nu venea de la ei?
Am în minte nenumăratele discuții purtate în ultimele decenii cu persoane cunoscute și constantele dezamăgiri. Pe aceleași teme, prin ’90, prin ’95 la fel ca prin 2000 și mai târziu, de exemplu că ar fi nevoie de mai multe autostrăzi, urgent. Reacția lor era imediată și profundă: respingere, condimentată cu scuze și explicații. Fără a fi ei înșiși loviți de vreo nenorocire, fără a fi chemați ei personal să părăsească starea comodă și să pună umărul, se opuneau cu disperare oricărei înnoiri pe care alții ar fi putut să o înfăptuiască pentru ei.
Istoria celor două decenii a demonstrat fără tăgadă că refuzul înnoirii a fost nefondat și lipsit de responsabilitate, o furare prostească a propriei căciuli de către ciobanul supărat pe Sat. Colegi de breaslă, ,,middle class”, care nu ezitau nici o clipă să se vadă pe ei înșiși ca mari patrioți. De atunci a și ajuns acest cuvânt să-mi repugne. Nu știu care e opusul cuvântului patriot, dar dacă asta înseamnă să fii patriot, îmi asum tocmai acest opus al noțiunii: nu sunt și nu voi fi patriotul nimănui. Nu pentru că aș fi mai ticălos decât alții (e și destul de incomod, de fapt) ci pentru că îmi permit să recunosc că patriotismul, în lipsa cronică a unor acțiuni și rezultate concrete, e o simplă gargară.
În fața acestui exemplu dat de japonezi, nouă, românilor, trebuie să ne fie rușine.
Ieșirea laterală din tunelul în flăcări sau tragem înainte spre luminița de la capătul lui?
Într-un articol care poartă marca Ovidiu Ivancu, De ce românii nu sunt și nu vor fi niciodată… japoneji, din publicația Acum, http://www.acum.tv/articol/28698 autorul, cu logica lui exactă și cu erudiție ne explică de ce, români, germani sau suedezi fiind, nu trebuie să ne facem iluzii că am putea reacționa la fel ca niponii. Departe de mine gândul de a-l contrazice. Si totuși, ceva mă roade, ceva nu e în regulă în situația că ne lăsam doar pe mana acestei teorii, cât se poate de onorabile, fără să avem și un ,,Plan B”, o ,,ieșire laterală” din tunelul cuprins de flăcări. Cum se face că pornim mereu de la premisa că nouă românilor, când dăm cu zarul, trebuie să ne iasă, invariabil, doar o combinație proastă? Și să ne consolăm dând vina pe zaruri sau pe partenerul de joc care pasă-mi-te le-ar fi măsluit. Cum așa?? În viață, regulile de joc sunt altele. Nu ne obligă nimeni să acceptăm tot timpul o combinație proastă. Avem voie să punem mâna pe zaruri și să le mutăm în favoarea noastră: dacă nu un șase-șase, măcar un patru-patru sau o combinație mai bună, acolo. În jocuri nu, dar în viață, există și o a treia cale, win-win.
Aduc în sprijinul acestei idei o experiență personală. Cum se face că nu resimt rezonanțele și presiunea acestei matrici arhetipale nefericite, a fondului meu cultural, care să mă împiedice să vreau să-mi depășesc condiția? În ciuda celor șapte ani de acasă, a studiilor făcute în țară, a îndoctrinării și erorilor personale săvârșite în numele unor cauze false, fără să fiu, din păcate, mai deosebit decât alții, trec fără părere de rău peste cumpăna schimbării. Am pus punct fatalismului și negativismului, oricare ar fi fost proveniența lor ,,sfântă”, în pofida oricărei scuze sau justificări: vreau mai bine, vreau mai simplu, vreau mai avantajos pentru ai mei. Acum.
P.S. Câteva rude apropiate s-au revoltat și m-au declarat dictatorul familiei. I-a deranjat, printre altele, că am interzis pronunțarea cuvântului ,,aoleu” în prezența mea – fără glumă. Nu sunt de fel original cu asta: am copiat de la alții. În cele două decenii trăite în Scandinavia, am auzit pe mulți plângându-se, însă varianta suedeză a cuvântului aoleu le este străină chiar celor mai amărâți dintre ei.
P.P.S. Ca să fiu corect cu cei care o merită, nu sunt singurul român care face analogie între deja legendara autostradă japoneză și drumurile noastre. O căutare pe google cu cuvântul ,,gropi” dă aproape un milion de rezultate românești, multe dintre ele scrieri în care alți români își varsă năduful. Din păcate, nu de reparatul gropilor este vorba.