Şi eu şi tu…
ne strecuram în liniştea dimineţii
ca-ntr-un vis nechemat –
de nu s-ar trezi
vreo minte rătăcită
să ne-ntrebe ( chiar şi şoptit)
„nu ştiţi cumva, cât e ora?”
/
Şi eu şi tu…
ne furişam printre oameni
ca-n mijlocul unei păduri
cuprinse de flăcări…
ar fi păcat
ca vreun rebel răzvrătit
într-un elan naiv
să stingă
această „ardere de tot” –
/
Şi eu şi tu…
alunecam în mare
ca-n liniştea unui mormânt
ce rost mai au scafandri!
pământul reavăn
nu va şti niciodată
cine-i sinucigaş
şi cine
„erou” anonim…
/
Valentina Becart