ACUM.TV

(urmare din numarul precedent)

Spre deosebire de primul numar, care era axat pe stringerea de fonduri necesare functionarii Universitatii Ebraice, „Puntea de Fildes” din 2 Mai 1926 are un scop mai larg, al sprijinirii colonizarii evreilor intr-o noua-veche patrie, la care visau de secole.

Intre textele si desenele valoroase, multe dintre ele pline de umor, gasim, la pagina 5, reproducerea celebrei picturii „Bal la Zurich”, a lui Marcel Iancu, care se afla in acei ani in colectia Ellembogen, iar astazi apartine Muzeului Israel din Ierusalim.  Pe aceeasi pagina, citeva aforisme ale pictorului, „Note” de Marcel Iancu, iar la pagina 23 eseul „Noi si voi” de M.H. Maxy, cunoscutul pictor si avangardist care a imbratisat, la fel ca Iancu, in acea perioada, constructivismul.

Intre altele, spune Maxy:

„Spiritul de inventivitate, sistemul organizator, surpriza, disociatia, abstractizarea, iata virtuti reale, comune spiritului plastic evreu, renascut ce e drept pe alte soluri, printre alte popoare.

Noi, putinii ce planam intr’o atmosfera inca de plina salahorie, am sugera, obsedati de acelasi imbold de creatie, un contact mai deplin, mai concludent cu voi.”

Din acest text  izvoraste speranta intr-o colaborare simbiotica, intre artistii si scriitorii evrei stabiliti pe teritoriul viitorului Israel si cei ramasi in Europa, in care, dupa numai zece ani, vor gasi teren prielnic fascismul si nazismul, va incepe prigonirea evreilor, privarea lor de drepturi elementare, urmata de pogromuri, deportari si asasinate in masa, in cumplitul Holocaust. Cuvintele lui Maxy devin insa, printr-o trista ironie, o premonitie, punind in contrast destinele celor doi mari pictori. In timp ce Maxy a ramas in Romania, unde, in anii segregatiei rasiale, a infiintat o scoala de arta pentru pictori evrei, iar dupa razboi si-a continuat activitatea in Romania, devenind, mai tarziu, directorul Muzeului National de Arta, Marcel Iancu a emigrat in 1941, dupa Pogromul din Bucuresti, spre tara fagaduintei, unde a infiintat curentul de arta „Ofakim Hadashim” (Noi Orizonturi), aducindu-si contributia la dezvoltarea artei originale israeliene.

O vila pentru Palestina si vila din Israel

In numarul 2 al „Puntii de Fildes”, la pagina 19, avem surpriza sa descoperim schita unei vile in beton armat, pentru Palestina, conceputa de fratii Marcel si Jules Iancu. Desi preocuparea pentru arhitectura si urbanismul din Palestina a fost exprimata de arhitectul Marcel Iancu inca in numarul precedent al publicatiei, in anul 1925, ideile sale isi gasesc si o materializare, in stil  functional, prin vila-model, imaginata in spiritul filozofiei arhitecturale din Europa anilor 20. Nu se stie daca aceasta vila, pe doua nivele, a fost conceputa in urma unei solicitari concrete, sau in dorinta de a exemplifica crezul fratilor Iancu, combaterea orientalismului si modernizarea Palestinei mandatare.

In fapt, odata ajuns pe tarmul Mediteranei, Marcel Iancu imbina arhitectura vernaculara in piatra, caracterizata de elemente orientale, cu modernismul european.

Vila din Herzlya in anii 40

Dintre vilele concepute in anii 40, singura care se pastreaza pana astazi se gaseste la Hertzlyia, fiind proiectata impreuna cu fratele sau Iuliu (emigrat inaintea sa). A fost vinduta unui cetatean englez, apoi, in 1946, revinduta actualilor proprietari. Desi renovata si cu adaugiri, fatada principala si-a pastrat  forma initiala.

Vila din Herzlya asa cum arata astazi

Existenta arcului, element specific oriental, indica preocuparea lui Marcel Iancu pentru traditia arhitecturii locale, armonizind-o insa, in mod paradoxal, cu abordarea modernista si introducerea noului. De altfel, si in picturile sale, influentat de lumina specifica meleagurilor, artistul creaza o paleta de culori originala, un limbaj bazat pe dialogul dintre abstract si figurativ, personajele facind parte din peisajul oriental, uneori pe fondul unor cladiri imaginare, intr-o atmosfera tipic mediteraneana.

Odata cu infiintarea coloniei artistilor de la Ein-Hod, Marcel Iancu declara ca „orice planificare si constructie in sat si toate activitatile de dezvoltare, vor fi facute cu o maxima atentie, pentru pastrarea caracteristicilor fizice ale satului si imprejurimilor acestuia”. Atelierul lui Marcel Iancu, situat intr-o casa araba cu arcade,  a fost restaurat in spiritul original, dar artistul a adaugat o fereastra uriasa cu grilaj modernist. Contrastul dintre traditional si modern, dintre nostalgic si revolutionar, va insoti creatiile marelui pictor pina la incetarea sa din viata, in 1984.

Revenind la „Puntea de Fildes”, numarul din 2 Mai 1926 va fi si ultimul. Aceasta publicatie oglindeste aspiratiile sioniste ale artistilor si scriitorilor evrei din Romania interbelica, precum si perpetuarea idealului sionist de-a lungul generatiilor.

Nu ma voi opri asupra comunicarii lui Marcel Iancu – „Marturii iudaice despre arta”, facuta in cadrul comunitatii evreiesti si publicata spre sfirsitul anilor 30 in ” Cultura”, deoarece acest eseu ar merita o dezbatere aparte, fiind legat de suprapunerea excesiva a artei cu etnia autorului, lucru pe care Marcel Iancu il dezaproba, considerind doar arta populara ca avind caracter national, si aceasta cu mari rezerve.  Ma voi referi, in continuare, doar la dilema identitara a marelui pictor, in functie de evenimentele care l-au marcat.

Ion Barbu si jidanul Marcel

In Romania, in intervalul dintre cele doua razboaie, activitatea lui Marcel Iancu este deosebit de prolifica, in arhitectura, arta, publicistica. Dar anii 30 devin sumbri, antisemitismul incepe sa se manifeste, iar Marcel Iancu se simte strain in tara sa de bastina.

In „Shevet Romania” (Tribul Romania), nr 8-9 (septembrie 1980), Tel Aviv –  publicatie periodica de istorie a iudaismului din Romania, gasim o marturie zguduitoare, scrisa de Marcel Iancu insusi, „Arta mea si sionismul”:

„[…] Am trăit – repet – în mijlocul alor mei, totdeauna ca om liber; niciodată, nicăieri, în România sau în alte părţi ale Europei, în timp de pace sau în anii cruzi ai războiului, nimeni nu m-a întrebat măcar dacă aş fi sau nu evreu ori… jidan.

În şcoală şi după aceea, am avut numai colegi care-mi erau prieteni, relaţii cu o lume care nu m-a făcut să mă jenez într-un fel că m-aş fi născut evreu iar acasă primisem o educaţie care nu mă putea complexa din această cauză.

Cînd m-am întors în România, am auzit, e adevărat, despre existenţa unei mişcări antisemite, dar efectele antisemitismului nu se repercutau asupra-mi. Lucram, expuneam, construiam la Bucureşti şi în alte oraşe din România, în libertate. Nimeni nu cuteza să mă jignească, să-mi facă o culpă din originea mea. Dar, brusc, prin anii 1930-1931, odată cu apariţia lui Hitler, au început să se transforme şi oamenii şi moravurile. Ciracii români ai lui Hitler au reuşit să schimbe climatul, să facă din România o ţară antisemită.

[…..]

Expuneam în fiecare an la Bucureşti. Ultima mea expoziţie a fost în iarna anului 1936. Am întîlnit în sală un coleg şi bun prieten, încă din anii şcolarităţii, colaborator activ, o vreme, la revista Contimporanul, pe care o scoteam împreună cu Vinea, — pe poetul Ion Barbu.

Cuprins de admiraţie, entuziasmat de frumuseţea lucrărilor uneia dintre cele mai bune expoziţii ale mele, fostul meu amic s-a îndreptat să mă felicite. Dar felicitările sale se transformară într-o înjurie insuportabilă:  „Vai, ce păcat că eşti jidan!” Am reacţionat prompt, înjurîndu-l şi replicîndu-i că el e armean numai. Am rupt din acea clipă orice legătură cu el.

Pînă atunci eram străin oarecum iudaismului. Deodată, m-am simţit vinovat că n-am luat în serios primele manifestări ale antisemitismului, că nu m-a îngrijorat pericolul care se profila ameninţător; brusc m-am simţit vulnerabil, izolat într-o lume unde, eronat, pînă atunci, mă credeam acasă. Înţelegeam, în sfîrşit, că nu voi mai putea lucra, respira într-o lume ostilă, unde voi trebui în permanenţă să mă ascund sau să port o mască apăsătoare. A fost, întîmplarea aceasta, o trezire la realitate, care, ca om liber, m-a dus la concluzia că, pentru mine şi toţi ai mei, nu rămîne decît o singură opţiune: reîntoarcerea la poporul meu.

Acestei puternice, zguduitoare traume i-a urmat o consolare. La ferma din Budeni – construită împreună cu marele şi neuitatul poet Jack Costin, care îmi era cumnat, am aflat, într-o seară, un grup de tineri executînd, sub conducerea unui „ofiţer fără uniformă”, exerciţii militare. Vorbeau o limbă mie necunoscută. Jack permisese unor tineri evrei „naţionali” sionişti să-şi facă „hahşaraua”, pregătirea, în ferma noastră. Erau, asemeni mie, evrei şi vorbeau o limbă pe care, in mod firesc, aş fi trebuit s-o cunosc şi s-o vorbesc eu însumi. Am simţit brusc o chemare: Palestina. Era, de altfel, locul pe care înşişi antisemiţii ni-l indicau, unde intenţionau să ne gonească. „Ofiţerul fără uniformă” era Iacob Schieber, unul dintre apropiaţii lui Vladimir Jabotinski şi şef al Betarului în România.”

Numeroase fotografii de familie sint facute la aceasta ferma, „Jacmara” de la Budeni, unde cumnatul artistului, scriitorul Jacques Costin, sionist,  amic cu Schieber, a permis activistilor din miscarea Beitar sa se antreneze, iar limba la care se refera Marcel Iancu este ebraica.

Intre antisemitism si sionism

In 21 ianuarie 1938, guvernul Goga-Cuza decreteaza legile rasiale, iar evreii din Romania se vad nevoiti sa depuna cerere pentru revizuirea cetateniei, sustinuta de documente.  Ca urmare a acestor masuri antisemite, o treime din populatia de origine evreiasca este privata de cetatenia romana. Marcel Iancu prezinta cererea de revizuire, insotita de petitia din 9 mai 1923 si de livretul militar, deoarece solicitantii trebuiau sa demonstreze ca au satisfacut legea recrutarii.

Va prezint cele doua documente – revizuirea cetateniei in 14 iunie 1938, in care se mentioneaza ca Marcel Iancu a efectuat serviciul militar incepind din 30 noiembrie 1916, precum si livretul sau militar. Precizez ca, in 1916, Marcel Iancu era… la Zurich, unde studia arhitectura si revolutiona, in cadrul miscarii Dada, arta moderna. Asadar livretul e FALS, iar aceasta dovedeste ca evreii cautau disperati sa satisfaca legile antisemite, iar cariera si  existenta lor era in grava primejdie, fiind considerati straini.

Odata cu promulgarea legilor rasiale, de catre guvernul Goga-Cuza, si chiar inainte, in atmosfera antisemita din Romania anilor 30, Marcel Iancu s-a trezit strain in tara in care s-a nascut, marginalizat, in imposibilitatea de a expune, de a publica, de a-si apara familia, demnitatea, proprietatile. In toamna lui 1938 ( an in care emigreaza Victor Brauner, Jean David si altii) se decide sa paraseasca Romania, se imbarca pe un vapor, impreuna cu citiva prieteni, catre Palestina de atunci, dezgustat de ceea ce se intimpla in Europa, cautind un rost pe teritoriul stramosilor sai evrei, aderind la sionism. In Palestina va ramine citeva luni, apoi revine in Romania, in 1939 emigreaza fratele sau, arhitectul Iuliu, cu familia sa, si cumnatul sau, scriitorul Jacques (Goldschlager) Costin. Ultima expozitie a lui Marcel Iancu are loc la Bucuresti in 1939, impreuna cu Militza Petrascu.

Scrisoarea de pe vapor

Prin bunavointa D-nei Dadi Janco, am avut acces la numeroase documente, unele inedite.

Intre ele, o scrisoare de pe vaporul pe care se imbarcase, cu putin inainte de Anul Nou evreiesc (Rosh Hashana), catre pamintul stramosesc, in 1938. Desi am primit-o inca acum doi ani, cu asentimentul D-nei Dadi Janco, sa o redau unde voi crede de cuvinta, am acceptat, la rugamintea lui Andrei Oisteanu, sa i-o cedez, pentru a fi publicata in Revista 22 din Romania, in cadrul articolului ” Marcel Iancu inedit – Plecarea spre Palestina” , cu ocazia comemorarii ” Zilei Holocaustului din Romania”, in octombrie 2009. Am decis sa readuc aceasta scrisoare in presa electronica, in revista ACUM si in Jurnalul Saptaminii, in Israel, pentru a inlatura, sper definitiv, speculatiile sau informatiile manipulate. Redau in mod fidel continutul epistolei, chiar daca sint mici greseli in original:

” (1) Medi draga, copii si Mama. Nu asi fi crezut ca acest drum sa poate deveni un asemenea regal. Sunt un adevarat Moise. – Furtunile s’au oprit, cerul s’a luminat si culorile accentueaza o adevarata Sarbatoare pe unde trec. Acum ne apropiem de Pireu. Avem soare si caldura. Nu am suferit deloc de rau de mare.  Pare ca toata firea ne invita catre leaganul poporului nostru, catre Mediterana. Fac proiecte grandioase de colonisare cu Drul Rosintal cu care ma impac de minune. Poate merg si in Cipru. Toata lumea pe vapor sunt evrei. Noi putem spune ca prin colonisare tinem si facem aceste minunate vapoare.

(2) Nenorocirea acestui popor va fi poate mantuirea lui. Am vrut sa va telefonez dar nu am reusit, telegraful e foarte scump de pe vapor.

Va rog sa fiti linistiti ca vom face tot ce va fi mai cuminte pentru a nu risca nimic si pentru a pregati „Salvarea”. Simt cu toata firea ca azi ma apropiu de adevar. Orice solutie trebuie sa fie definitiva. Sunt satul de batrana si ofticoasa Europa. Va sarut din tot sufletul si credeti-ma ca voi cauta si gasi o solutie.

Orice incurcaturi ce se ivesc amanati-le pana vin eu. Va urez un an bun si intradevar uber a juhr in Jerusalaim. La multi ani

Sarut,

Marcel

Sarutari lui Jules, Nutzi, George, Jac., Laura, Misu, etc, etc…”

Sublinierile ii apartin lui Marcel Iancu. ” Uber a juhr in Jerusalaim” este ( in Yidish) urarea traditionala a evreilor, de Rosh Hashana ( la anul la Ierusalim).

(urmare in numarul viitor)

Vlad Solomon (C) – Preluarea de documente, imagini sau fragmente din text nu este permisa fara aprobarea autorului.

Acest articol a fost publicat duminică, 16 ianuarie 2011 la rubrica Relativităţi Culturale.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.