Decât să stau în casă şi să mă gândesc la ce e mai rău,
Mai bine ies prin cartier.
Măcar trece timpul mai repede, nu mai stau în tensiune.
Mi-am luat şi telefonul celular; doctorul mă poate suna oricând.
Florăreasa îmi face semn cu ochiul, ca altădată;
Nu ştie cât de trist sunt azi.
„Dar unde e doamna, domnu’, e acasă?
Frumoasă mai e, vă spun drept.
Norocosule! Ce să-ţi dea Florica, azi?”
„Azi nu cumpăr nimic, doamnă. Poate mâine.”
Trec pe la scările rulante; le urc, le cobor.
Femeile pe lângă care trec mi se par fantome dintr-un vis desuet.
Aş dori să se sfârşească mai repede.
Nici ceaiul de la Pete’s Caffe nu mai e ca altădată!
Pe lângă staţia de benzină trec încet.
Mă opresc la palmierul bătrân în spatele căruia te ascundeai seara.
Mă prefăceam că nu ştiu unde eşti.
Întrebam trecătorii dacă nu au văzut o doamnă tânără,
frumoasă ca o regină; că am pierdut-o şi mor de dorul inimii ei.
Mă priveau uimiţi.
Unii mai isteţi îşi dădeau seama, intrau în jocul meu.
Mi te arătau, ascunsă după copac.
Râdeam ca nişte copii.
În staţia de alături mă urc într-un autobuz; uit să cumpăr bilet.
La coborâre cumpăr două şi le arunc la coş.
Conductorul nu ştie ce să creadă; mă crede nebun…?
Mă întorc pe jos.
Merg cu capul aplecat, mă ciocnesc de trecători.
O fată şi-a vărsat cafeaua pe blugi; mi-a zis „Idiotule!”.
Nu mi pasă!
Doctorul nu m-a sunat.
Uite, au trecut cinci ore de când am ieşit din casă.
Poate că e un semn bun, nu!?
Mai am o pastilă de melatonină; trei miligrame.
O s-o iau când mă culc, să pot adormi, să fiu odihnit mâine.
La nouă o să mă postez în faţa spitalului.
O să stau acolo până când o să-mi vină rândul să intru, să vă iau acasă.
Scaunul Evei l-am asigurat bine pe bancheta din spate, lângă scaunul tău.
– Bună seara vecine! Ce mai faceți? Când vine doamna?
– Da, bine; mâine!