Fântâna în care noaptea mi se scufundau stelele, nu avea apă bună.
Era sălcie ca după amiezele de duminică ploioase, când nu se mai ţinea hora după slujbă şi stăteam, care mai de care mai trişti, pe la casele noastre.
Apa limpede strecurată printre rocile de var nestins, de feldspaţi, aducea a leşie, a blesteme, a păcate fără iertare.
Spălam cu ea strugurii când coboram de la vie, şi noroiul de pe picioare.
Mi-a spus nana Margareta că în fântâna de sub Deal s-a înecat o fată de-a Bărnuţilor, mai demult.
Nu au lăsat-o părinţii să se mărite cu un jandarm ungur din Mocirla.
De aia poate îi dormeau stelele pe oglindă când coborau, către ziuă;
Să o mai înveselească pe fată, să-i pună cunună de mireasă.
I-am spus şi mamei dar ea nu credea;
„E o prostie puiul mamei; nu am auzit niciodată de aşa ceva.”
Eu o credeam pe nana Margareta.
Ea ştia atâtea poveşti de demult, adevărate!
Acum e bătrână biata; nu mai vede.