Într-o noapte lungă
cât un vis cu strigoi
S-a ridicat un oraş de carton.
Oamenii, tot oameni; oameni noi.
Ochii doar, le semănau cu ai şoarecilor.
Priveau speriaţi; parcă ar fi locuit în cutii de pantofi.
Cimitirul vechi în care ne petreceam timpul când fugeam de la şcoală, nu s-a extins.
Nu au mai avut loc.
I s-au pus în jur ziduri; ca nişte centuri.
Printre morminte, tufe; nu mai cresc flori.
Morţii vechi părăsiţi de urmaşi, poate au murit şi ei,
Se mai ridică din când în când şi cad din sicriile putrede,
De pe poliţele cavourilor cu tencuieli coşcovite.
Pe străzi şi prin arterele mele fâşâie maşini cu plămânii roşi de benzină.
Rar câte o căruţă; doar noaptea, când luna insomniacă se chinuie să apună.
Pe la periferie, în casele vechi părăsite, dorm câini de pripas și oameni sărmani.
Aerul nopţilor se limpezeşte abia mai târziu prin livezile acelea vrăjite
În care îţi atârnam cireşe la urechi şi ne sărutam pe gură ca oamenii mari.