ACUM.TV

Nu voi putea uita niciodata vacantele petrecute la bunicii din Bucovina. N-am cum sa uit codrul de mesteceni de pe dealul Bosancilor, nici izvorul din vale, cu apa rece ca gheata, nucul urias de langa „Iazul dracului”, cel plin de nuferi si broaste oracaitoare, sau, mirosul florilor culese la malul Sucevei.

Sunt toate …. atat de mult … parte din mine…

In inima naturii, la Verestii Sucevei, am facut de-a lungul anilor mai toate boacanele si nazbatiile copilariei si m-am bucurat de bunici adevarati, cum numai in povesti mai gasesti.

Aveam vreo sapte ani si-mi placea sa-mi iau cartea, punguta cu scovergi facute de bunica, scovergi pudrate din belsug cu zahar si scortisoara, si paturica, dupa care ma refugiam in mijlocul paduricii de salcami din fundul gradinii. Acolo ma afundam in lumea basmelor lui Andersen, fratii Grimm, Petre Ispirescu, in lumea cartilor lui Jules Verne, sau, stateam cu orele, pe spate, tintind printre ramuri cerul, imaginandu-mi norii ca fiind personaje fantastice si gandindu-ma la cate-n Luna si-n stele ….

Exact asta faceam intr-o amiaza calda, de vara, cand un zgomot ciudat imi atrase privirea spre desisul din apropiere. M-am ridicat in capul oaselor si m-am uitat cu atentie sa vad cine-mi tulbura linistea, cand, din spatele tufisului a rasarit un cap de fetita. Doi ochi mari, rotunzi si caprui, veniti parca dintr-un tablou de Tonitza, se uitau intrebator la mine. Un nas mic, ingust si drept despartea doi obrajori rumeni si arsi de soare, marginiti fiecare de cate o codita de par des, castaniu deschis, impletit cu o panglica rosie terminata cu un nod, de la care curgeau in jos doar capetele panglicii.

Mi-a zambit timid arcuind usor buzele-i subtiri si bine conturate, ce lasara la vedere un sirag de dinti mici si foarte albi. Apoi, intinse amandoua mainile spre mine intrebandu-ma: ” … vrei si tu mere verzi? … tu esti nepoata lu’ Mos Alecu, de la Bucuresti, nu-i asa? ….eu … sunt Olguta.”

I-am facut semn sa vina pe paturica, langa mine, si s-a apropiat cu bratele-ntinse si cu merele-n maini.

Purta o rochita rosie, inflorata, cu bretele pe umeri, cu doua buzunare mari pline cu mere verzi si era desculta. Copiii de pe ulita mergeau asa la joaca, nu era nicio noutate; la fel faceam si eu cand ne duceam toti, impreuna, la apa Sucevei, dar… ce-mi atrasese atentia la Olguta nu era lipsa incaltarilor, ci coditele: avea trei !

Am mancat impreuna scovergile bunicii si merele verzi pe care le primise recompensa de la baba Tinca, o batrana vaduva si singura, pe care o ajutase sa stranga cardul de gaste de pe ulita si sa le bage inapoi in curte. Apoi am colindat impreuna prin padure, am ajuns la iaz si la apa Sucevei.

Olguta, care era de varsta mea, cunostea toate plantele, buruienile, unde cresteau si la ce foloseau. La „iazul dracului” prinsese un broscoi imens pe care eu as fi vrut sa-l duc acasa; mi-a spus insa ca acolo, la iaz, era familia lui si chiar daca l-as fi dus in deal, ar fi venit singur inapoi, … asta daca nu l-ar fi mancat intre timp, pisica vecinilor.

Se bucura de tot ce era in jurul ei si lasandu-si capul pe spate, radea vesel, cu pofta, zgomotos ca un clinchet de zurgalai.

Nu o mai vazusem niciodata si am intrebat-o unde fusese pana atunci si unde locuia; a raspuns cu putin tremur si amaraciune-n glas, spunandu-mi ca nu se prea jucau multi copii din sat cu ea si ca locuia „departe, departe …la capu’ satului, la tigani”. Apoi m-a intrebat daca eu o sa mai vreau sa ma mai joc cu ea si i s-a luminat toata fata primind raspunsul.

Din ziua aia, Olguta venea zilnic la noi; stateam amandoua in paduricea de salcami iar cand mai ploua afara ne mutam in fanarie. Asa am citit timp de-o saptamana, si pentru ea, cu voce tare, „Capitan la 15 ani” de Jules Verne. Imi facea placere sa-i arat literele si sa vad cu cata atentie si seriozitate se uita la cuvinte. Eu citeam de la cinci ani; ea urma sa intre din toamna, la scoala.

Bunicul ne-a povestit ca in timpul razboiului, tarziu, spre sfarsit, cand linia frontului ajunsese acolo si toti satenii se refugiasera din calea armatei sovietice, fiecare cu ce putuse cara mai mult, doar el si bunicul Olgutei ramasesera la casele lor. Bunicul meu, cu gospodarie, cinci copii si o nevasta insarcinata, proaspat vindecat de tifos, era tamplar, iar Mos Jenica, harnic si deosebit de credincios, facea putini si ciubere de toate marimile, de-l cunostea toata zona.

Impreuna avusesera grija de bunurile satului si ascunsesera toate avutiile bisericii, ingropandu-le in beciul bunicului; toate icoanele si cartile sfinte pe care preotul le lasase vraiste, la voia intamplarii. Jenica refuzase sa ingroape la el o parte din ele, motivand ca daca vor supravietui frontului si lucrurile vor fi gasite acolo, satenii ar fi spus cu siguranta ca tigan fiind, precis … le furase.

Si tot impreuna au stat toti, in timpul bombardamentelor, cu mic, cu mare, in acelasi beci al bunicului.

Cand ne saturam de citit ieseam cat era ziua de lunga pe ulita, jucam turca, ne cataram dupa fructe prin toti pomii de prin toate gradinile si umblam nestingheriti pe coclauri.

De cand Olguta venea la mine fusese usor acceptata si de restul copiilor. Toti ramasesera uimiti de cat de multe stia Olguta si ce frumos se purta cu toata lumea. Impletea coronite din flori de camp, ne invatase sa prindem bondari, sa sugem mierea fara sa-i omoram si apoi sa le dam drumul. La iaz faceam concursuri cu broaste, sub nuc, dupa care le lasa sa plece „acasa la ele”.

Intr-o zi eram toti pe ulita, cand o vecina guraliva si haina la suflet a prins-o pe Olguta de mana spunandu-i „sa plece la ea … in tiganie”, ca n-ar avea ce cauta toata ziua in sat, pe la portile oamenilor. Noi, amutiseram; Olguta s-a speriat rau, i s-au umplut ochii cei mari si rotunzi cu lacrimi, si-a lasat capul in jos, si tacuta, isi facea drum sa plece de acolo.

Nici acum nu stiu de unde a rasarit brusc, intre noi, bunica. O prinsese pe Olguta de umeri tinand-o aproape, si cu vocea ei calda, grava si molcoma am auzit-o spunand:

„…. Auzi, Catinca …. vaca mea din grajd are mai multa minte ca tine ….. Dumnezeul ala al tau, pocait, la care te tot rogi zilnic, nu te-a invatat sa nu batjocoresti inima unei copchile nevinovate? …. nu degeaba te tot scarmana ca pe-o gasca Mos Mihai …..si daca te mai iei de Olguta …. ai de-a face cu mine…”

Ce mandra am fost de bunica si cum ne-a bucurat pe toti zambetul rasarit dintre lacrimi al prietenei noastre … Stiam din povestirile bunicii ca si ea, de copila, suferise mult; ramasese orfana cam la aceeasi varsta cu noi; isi pierduse ambii parinti intr-o singura saptamana si doar ea stia cum muncise sa razbeasca, cum avusese grija de ea si de cei doi frati mai mici.

A doua zi, Fanel, tatal Olgutei si fiul raposatului Mos Jenica a venit la noi sa multumeasca bunicii, sa-i aduca de la mama lui, „tiganca batrana” asa cum o stia tot satul, o putinica noua pentru batut untul si smantana pe care doar bunica stia sa le prepare ca nimeni alta in sat, si s-o roage sa ma lase sa merg la ei.

Aveau o casa destul de mare, din chirpici, cu camere luminoase, saracacioase dar foarte curate, decorate cu multe covoare tesute in casa, puse pe pereti, pe jos, pe divan. Sofica, mama Olgutei era chivuta, zugravea casele oamenilor si muncea de dimineata pana seara, iar in timpul asta, „tiganca batrana” avea grija de fratii cei mici ai Olgutei, de oratanii si de gospodaria demna de toata lauda.

Spre seara, ne-am strans in gradina, in jurul unui foc de tabara; era sarbatoarea trandafirilor. Doi tineri din vecini, rude intre ei, cantau la vioara, un altul la acordeon. Prietena mea isi pusese o fusta larga, incretita, puternic inflorata; la gat ii atarnau doua salbe cu banuti de arama, isi lasase parul despletit si tinut doar de o coronita de flori si panglici. Sofica-mi daduse mie fusta de sarbatoare a Olgutei, o salba cu banuti si-mi prinsese flori in par; sa dansam amandoua si sa fiu de-a lor.

Ma invatase sa ma invart si sa ma rasucesc in asa fel incat faldurile fustei sa zboare in jurul meu, apoi Olguta a luat tamburina lovind-o in ritmul muzicii, si-a lasat capul usor pe spate, a inchis ochii si a inceput sa danseze; o dezlantuire de patos. Se unduia cu gratie arcuindu-si corpul si punctand fiecare accent al melodiei, dupa care-si scutura puternic si in ritm crescent bratele si umerii, risipindu-se parca … in muzica …

A ras cu pofta privind spre mine si asa cum eu ii aratasem literele asa-mi arata ea mie dansul …. sub cerul clar al Bucovinei, intr-o seara calda de vara, imbracate cu fuste largi, incretite si inflorate, salbe zornaitoare si flori cu panglici in par …

Intr-o alta zi, colindand impreuna cu ceilalti copii prin vale, am ajuns la tarcul in care odihnea o vaca cu doi vitelusi de lapte. Pentru ca eu nu mai vazusem niciodata un vitel atat de mic, mi-am facut curaj si am intrat in tarc sa mangai botul roz si umed al animalului; doar dupa ce mama vaca deranjata de prezenta mea s-a agitat putin, am plecat de acolo, fugariti si de norii grei iviti din senin, de vantul puternic si de furtuna care statea sa inceapa. A doua zi am aflat ca nu inchisesem bine poarta tarcului, iar vaca, speriata de furtuna, plecase cu tot cu vitelusi. Toata seara si pana tarziu, in noapte, printre fulgere, trasnete si o ploaie cumplita, stapanul vacii ajutat de alti sateni cautasera animalele, gasite intr-un tarziu, undeva in padure. Eu fusesem singura care intrase in tarc; eu eram de vina. Ceilalti patru copii, nu.

Cu toate astea, Olguta, care ne facuse semn sa nu spunem nimic, a luat vina asupra ei, admitand si recunoscand ca ea intrase la vitei. Scapasem usor, toti, doar cu spaima si cu o mustruluiala serioasa ….

Olguta insa …. luase cateva nuiele bune pe spate de la „tiganca batrana” si fusese pedepsita; avea de curatat si de spalat scandurile din cocina purceilor, de carat paiele murdare si de pus altele curate, si alte treburi la fel de neplacute. Nu a iesit la joaca doua zile.

Iar eu, doua zile m-am perpelit si nu mi-am gasit locul; nici in casa, nici la paduricea de salcami, nici pe ulita si nici la apa Sucevei. Rusinata si cu lacrimi in ochi le-am povestit bunicilor, dupa care, mustrata bine si cu voia lor, m-am dus acasa la Olguta.

Era trista, muncita si urmele nuielelor ce ciupisera pielea inca se mai vedeau pe spate. I-am dat ei cartea cu povesti de Andersen, povesti care-i placusera atat de mult, apoi i-am marturisit lui Fanel ca eu facusem prostia, nu Olguta … si ca fusese pedepsita pe nedrept.

M-a ascultat in liniste, lucrand mai departe la ciuberele lui apoi imi spuse: „stiu … dar prietenia si fratia au si ele din cand in cand … pretul lor. Olguta a ales asta… ”

In restul zilei am ajutat-o pe Olguta la treburi; seara, Sofica ne-a spalat pe amandoua intr-un ciubar mare, iar „tiganca batrana” ne-a facut „poale-n brau” si ne-a pus in camera, pe masa, un borcan cu serbet proaspat, de trandafiri. Era felul ei de a regreta nuielele de pe spatele Olgutei.

Am adormit amandoua, imbratisate, eu cu jumatate de povara ridicata; spusesem adevarul, dar nu puteam repara pedeapsa … Si-mi ramasera adanc intiparite-n minte vorbele Olgutei: ” … a piscat putin, dar a trecut…. si uite: tu esti aici cu mine si esti prietena mea chiar daca sunt tiganca”

N-am uitat niciodata cuvintele Olgutei …

Multe vacante am petrecut impreuna; ii aduceam carti de la Bucuresti, ea ma ajutase sa-mi fac un ierbar invidiat de toate colegele de la scoala; nimeni nu avea, ca mine, toate buruienile ….

Pana-ntr-o vacanta, cand, ajunsa la bunici, am gasit acasa tamburina Olgutei si reteta de serbet de trandafiri a „tigancii batrane”. Aveam vreo treisprezece ani.

Venisera cu cateva saptamani inainte, sa-si ia ramas bun de la bunicii mei cu care se ajutasera atata amar de vreme. Fanel le lasase putini si ciubere pentru tot restul vietii, rugandu-i ca din cand in cand, ori de cate ori vor mai trece pe la cimitirul din sat, sa aiba grija si de mormantul lui Mos Jenica. Ei se mutau si plecau cu familia undeva spre Dorna, pe Rarau, nestiind daca vor apuca sa mai revina vreodata, pe meleagurile alea.

Cu o tristete nesfarsita si un nod in gat, am agatat tamburina pe perete, in camera, sa-mi aduca aminte de Olguta. Pierdusem ceva drag si ma durea sufletul…

Cateva zile dupa, m-am refugiat la locul meu din mijlocul paduricii de salcami din fundul gradinii, cu paturica copilariei, scovergile bunicii si cartea ce avea sa ma poarte cu gandul departe …

Stateam intinsa pe spate, cu mainile sub cap, cautand printre ramuri cerul si ascultand glasul trist si tanguit al vantului printre copaci. Mi-am mutat privirea spre tufisul din vecinatate si deasupra lui, legata de o creanga a salcamului de langa, atarna o panglica rosie .. cu nod.

Olguta …. draga de Olguta fusese acolo si-mi lasase un semn, exact in locul in care ne cunoscusem….

Puzderie de amintiri navalira deodata peste mine in timp ce lacrimi amare imi siroiau cuminti pe obraz. O vedeam parca si acum, cu ochii ei mari si rotunzi, venind spre mine cu mere verzi in maini… O vedeam prinzand bondari si broaste, la iaz, razand zgomotos, impletind coronite de flori, o vedeam dansand in jurul focului sau mancand cu pofta placintele bunicii …

Era si acum acolo, prezenta ca o boare usoara de vara in clinchet de zurgalai; adiere calda, vesela, parfumata cu flori de camp, impletite cu o panglica rosie …….

Olguta,…. prietena venita pe neasteptate in viata mea „de departe, de la capu’satului, din tiganie”…… aveam s-o port cu mult drag, cu mine, pentru totdeauna …

Acest articol a fost publicat luni, 4 octombrie 2010 la rubrica Medalion.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.