Când a mur
it „Nana Maria din Deal” s-a adunat lume multă la casa ei mică. Unii s-o plângă, mai ales bărbaţii, cărora bătrâna le căutase de „belşug”, dar şi femeile, mai ales s-o bârfească. Trei zile, cât a stat corpul nanei Maria în coşciug în tinda scundă, cu podeaua din pământ „lipită” cu lut galben maroniu, am fost nelipsit din preajma sa. Îmi plăcea şi mirosul de răşină al scândurilor din brad bătute în cuie mari ruginite, de Gligorul Floarei, vecinul îndemânatic.
Am fost prieten bun cu Nana Maria din Deal. Dintre copii, eu eram cel care intra în casa ei fără teamă; din contra, cu o bucurie ascunsă, cu o încântare instinctuală parcă. Aşteptam întâlnirea cu ea cu mai mare nerăbdare decât intrarea în biserică duminica, alături de părinţi. Era ca o mistică inconştientă în sufletul copilului de nici unsprezece ani care eram.
Icoana Sfintei Fecioare pe care nana o avea la căpătâiul patului, luminată continu de candela cu ulei galben de rapiţă, aşternea linişte în mintea de „copil nonconformist, cu probleme”, cum o auzisem pe doamna Frâncu, învăţătoarea de la a patra, declarându-i mamei cu glas jos îngrijorat, oarecum disperat.
„Măi copile, văd în ochii tăi o fântână adâncă şi pe fundul ei, prin apa limpede, văd clar nisipul. Parcă ar fi aici în faţa ochilor mei. Eşti un vrăjitor măi; porţi sufletul ca pe o cămaşă, în umbra pleoapelor. Se vede printre gene, iese ca un izvor şi se revarsă în jur. Dacă ar fi o astfel de şcoală, te-aş trimite la şcoala vrăjitorilor, să înveţi să-ţi foloseşti darul pentru binele oamenilor, pentru binele tău.”
Eu o botezasem „Nana Maria din Deal”! Nu o chema Maria. În actul de împroprietărire întocmit în 1945 când a primit şi ea două jugăre de pământ pe Alom, înrămat şi agăţat pe perete sub icoană alături de o altă ramă mare în care stăteau lipite pe un carton îngălbenit de ani şi pătat de muşte fotografii mai vechi, de pe la începutul secolului, era numită Rozalia Fătu, domiciliată la numărul 102 pe Uliţa din Vale.
Dar nici pe deal nu stătea! Căsuţa ei vopsită în albastru închis, cu o dungă albă sub acoperişul gros din paie, era în vale, aproape de Valea Zalăului.
Am numit-o „Maria” după numele Fecioarei din icoană, cu care semăna izbitor, şi i-am zis „ din Deal” pentru că nu se temea de inundaţii, de furia apelor Văii Zalăului.
„La mine Valea n-a intrat niciodată. M-a înconjurat mereu. Se teme de mine. Eu stau aici ferită, parcă aş fi în vârful dealului meu.”
Casa noastră era pe deal, într-adevăr. De la noi uliţa principală cobora continu, cu câteva ocolişuri doar prin faţa bisericii, prin faţa cooperativei, până la podeţul şubred din lemne înnegrite de vreme din faţa porţii nanei Maria. Dacă alergam mai îndemnat, în zece minute ajungeam la ea.
Stăteam multe ore împreună, mai ales vara şi toamna cât dura vacanţa, în cămăruţa din faţă luminată printr-un geam mic plin de ghivece cu garoafe cărămizii. Îmi citea din cărţile ei „sfinte”. Nu erau cărţi de rugăciuni, nici chiar religioase. Scria acolo despre suflete, despre puterea nevăzută din ele, despre lucrurile ascunse „ochilor orbi pe dinăuntru”, cum îi descria nana Maria pe ai oamenilor de rând.
Era, aşa cum îmi voi da seama mult mai târziu, un psihiatru înnăscut. Ştia să citească în sufletele oamenilor şi adesea reuşea să le vindece sau doar să le liniştească puţin pe cele tulburate de „valurile vieţii”.
Nu avea leacuri, nu avea unsori sau ierburi miraculoase. Din când în când recomanda oamenilor care o vizitau, ceaiul de tei. Nu tuturor. Dar îi asculta cu atenţie, îi privea în ochi cu lumina aceea grea parcă, puţin violet-albăstruie, care aluneca plină de linişte ca o apă tihnită, din ochii ei negri.
Pisoiul Ferdinand era singura fiinţă din preajma nanei. Mare cât un miel, pisoiul avea blana cenuşie, lucioasă şi ochii verzi-gălbui. La început când abia intrasem într-a treia m-a cam speriat, dar la scurtă vreme m-am obişnuit cu el şi îmi făcea plăcere să-l ţin în poală, să-l simt cum moţăie, în timp ce nana Maria îmi citea din poveştile ei sau doar îmi vorbea.
„Când voi muri, te rog să-l iei tu pe Ferdinand, să ai grijă de el. Şi el o să aibă grijă de tine. E încă tânăr, ca tine, şi în ochii lui liniştiţi are o putere nesfârşită. Tu nu o poţi vedea încă. Eu o văd, ştiu că este acolo. Când o vei putea vedea şi tu, sau să o simţi măcar, Ferdinand va fi al tău.”
De ce mă linişteam şi mă simţeam mai puternic, mai sigur de mine în timp ce îi mângâiam blana moale, cenuşie, ţinându-l în braţe şi ascultându-i nanei Maria poveştile fascinante?
Au înmormântat-o pe Nana Maria din Deal în locul cel mai îndepărtat din cimitir, între trei pruni sălbatici. A plâns-o multă lume. Şi eu. Ferdinand părea nepăsător dar eu simţeam tristeţea din ochii lui verzi-gălbui.
În primăvara celuilalt an neamurile le-au vândut vecinilor căsuţa şi curtea nanei Maria.
Toată vara şi toamna după înmormântare când mai treceam pe la mormântul nanei să-i duc flori proaspete l-am întâlnit pe Ferdinand prin cimitir. Aş fi vrut să-l iau cu mine dar nu se dădea prins. Îl chemam cu glas moale îmbiindu-l cu bucăţele de pâine din porţia mea din ghiozdan. Privindu-mă, se retrăgea încet pe măsură ce încercam să mă apropiu. Parcă nu m-ar mai fi cunoscut, parcă aş fi fost un străin, un duşman chiar. Din ochii lui verzui mă izbeau cuie, suliţe duşmănoase. Să fi crezut oare motanul ca eram de vină pentru faptul că nana nu mai este? Nu pot spune. Liniştea şi puterea pe care odată mi le transmiteau ochii lui, nu mai erau. Simţeam o ură parcă, o respingere, o nelinişte duşmănoasă.
Crucea de la căpătâiul mormântului era zgâriată. Pe stâlpul firav care intra în pământ, şi care se va frânge peste câţiva ani, şi nu ştiu dacă va mai fi cineva prin preajmă să pună o cruce nouă, se vedeau proaspete zgârieturile pe care eram sigur că Ferdinand le făcea în momentele sale de tristeţe, de dor după buna lui stăpână.
Dar, oricât am zgâria în carapacea timpului, acesta nu se deschide, nu se întoarce.
Sau poate doar în anumite momente ale sale, în care nodurile timpului şi ale spaţiului se suprapun? Cine ştie?
Mâine e seara Crăciunului. În ajun, mă întorc gânditor de la magazinul de cartier împingând căruciorul plin cu de toate. Puţin obosit, Dorothy Street urcă în pantă lină pe vre-o trei sute de metri de la Bundy Avenue, îmi şterg fruntea de transpiraţie şi îmi trag sufletul câteva clipe în holul blocului. În dreapta ascensorului, motanul doamnei Sarachek, vecina de la etajul doi, stă întins pe banca din faţa oglinzii largi cât întreg peretele din spate. Mare, lucios, gri, cu ochi verzi-gălbui. Mă priveşte blând, moţăind leneş. Îl privesc şi eu selectând în minte imagini vechi, aproape uitate.
„E bătrân, vecine, nici nu ştiu câţi ani are. Mi l-a lăsat mama când a murit, cu doisprezece ani în urmă; cam în timpul în care v-aţi mutat şi voi în acest bloc.
Am vândut la scurt timp după aceea apartamentul nostru din Long Beach şi ne-am instalat aici, în apartamentul mamei. E aerul mai bun, e mai răcoare vara în Brentwood.”
Mi-o aminteam desigur pe vecina Sendersky, mama doamnei Sarachek. Era o femeie căruntă, mărunţică; avea la vremea aceea peste optzeci de ani. Îşi târâia un picior rămas imobil în urma unui atac cerebral întâmplat cu mulţi ani în urmă.
Într-o discuţie întâmplătoare, dusă prin toamna lui 1997 în acelaşi hol al micului bloc de apartamente, pereţii încă nu îi erau căptuşiţi cu oglinzi, micuţa doamnă mi-a mărturisit că este originară din Viena şi că a scăpat ca prin minune de pogromurile la care au fost supuşi evreii în anii 1940, pe timpul regimului fascist din Germania.
Prinseseră ultimul tren spre Franţa, în grabă, şi nu luaseră aproape nimic din casă. Doar un pisoi cenuşiu, născut cu o săptămână în urmă. Îl ascunsese în buzunarul de la piept al paltonului, să nu îngheţe.
Motanul mă privea cu ochi umezi de om bătrân. Aşa cred că îi apăream şi eu, lui.
„Hai Ferdinand, că e timpul să-i facem baie micuţului David. Acum se întunecă şi el adoarme devreme seara, puiul mamei.” Au urcat împreună în ascensor.
Am mai rămas câteva minute gândindu-mă la îndepărtata copilărie.
Dinspre Apus soarele îşi trimitea ultimele raze ale zilei prin geamurile de la stradă ale holului căptuşit cu oglinzi. Din oglinda de pe peretele din spatele băncii continuau să mă privească, în lipsa lui, ochii fantomatici ai motanului, înroşiţi acum de razele înserării.