Liniştea serilor mi-o găsesc într-o ceaşcă de ceai.
Reuşesc să-mi iert gropile prin care-am călcat peste zi.
Alături, cartea cu pagini parcă rupte din sufletul meu.
Am uitat s-o restitui la vreme.
Tare aş mai dori să o fi scris chiar eu!
Ceasul vechi, martor şovăielilor mele, e mut.
Degeaba îmi număr paşii cu pedometrul ultimul tip;
Nici măcar caloriile arse nu mi le pot calcula!
De când ţi-am trimis buchetul de zambile, niciun răspuns.
Tot aşa, la liceu, i-am scris profesoarei de fizică:
„Aş fugi cu dumneavoastră pe un alt continent.”
Nu ţi-am spus.
Am aşteptat o săptămână. Degeaba!
Tot „Băieţică” îmi zicea.
I se aprinsese în ochii verzi o diodă ironică.
Nu m-a lăsat corigent.
Aud ploaia tropăind pe terasă ca un ţambal intrat în criză.
„Poate cu poşta de mâine; dar nu! E duminică.”
Televizorul a amuţit parcă.
Din tavanul dat cu „calcio vechio”
Coboară o umbră; un înger cu ochi verzi.
Îmi zâmbeşte ironic, impertinent,
Şi pleacă.