Ştiu că nu există un sfârşit la chemările dintre noi.
Noaptea nu mă mai piaptăn; Cred că aşa te aud mai bine;
Te simt cum respiri şi sufletul tău se lipeşte de vârfurile firelor părului meu ciufulit.
Ştiu că şi tu aştepţi un semn.
Tipul a venit să repare gaura aceea din perete, dar nu m-am liniştit.
Câte gânduri, câte vorbe de-ale mele se pot strecura!
Blocul întreg va şti că-mi este dor de tine.
Şi ţie.
Domnul Marvi de la trei sute unu ţi-a trimis o frezie import
din Cambodgia, învelită în celofan de lux.
Nu ştia că eşti atât de încărcată cu electricitatea mea,
încât s-a produs o scânteie şi s-a găurit celofanul acela nenorocit.
Până seara frezia s-a ofilit.
Adevărul e că nici tu nu trebuia să pleci aşa, dintr-odată.
Am mai fi stat de vorbă; găseam o cale până la urmă.
Mai ales că ţi-au rămas o mulţime de pantofi în debara
şi câteva rochiţe de vară mai vechi.
Ce bine era atunci când erau noi!
Vreau să rup toate firele de la telefon şi cablul de la antena parabolică.
O să scot siguranţele de la monitor,
Să scap de toate bruiajele care mă despart de tine.
Ce-mi trebuie?
Mi-am cumpărat pantofi cu talpă din cauciuc poros
să mă pot apropia în taină, pe furiş,
Să-mi pun palmele peste ochii tăi şi să te întreb cu voce schimbată, ca a unui copil neastâmpărat;
Ştii, cum era copilul nostru:
Baba-oarba, ghici cine e!
Tu o să fii surprinsă, o să plângi şi o să te-ntorci cu faţa spre mine.
Şi eu o să plâng şi o să ne privim…….
Şi o să-ţi arăt pantofii vechi şi rochiţele de vară pe care i-ai uitat,
Şi poate vom râde puţin.