scrâşneşte un rest mărunt de viaţă
pe marginea laviţei de lângă pridvor
şi nu mi se pare uman ca voi
potentaţi ai zilei să nu vedeţi
când îşi şterge sudoarea uscată
o bătrână cu lentile mate
ce-i vecină cu bătrânii noştri
la răzorul negru
al neputinţei
îşi pune pe masă ultimul colţ de pâine
şi-l udă cu lacrimi amare
dar nu-l poată mânca
văzându-l pe altul
flămând
aprinde ultima lumânare
şi printre gene o pânză de păianjen ţese
iar cu mâinile împreunate către cer
bea o cană de apă
oare de sete?
