Sunt un corp greşit.
Un ou gol în care algoritmii fixării calciului în oase
Şi fosforului în creier au fost inversaţi.
Sintaxele interioare mi se prăbuşesc peste fibre, vibrează fals.
Corzi dezacordate în pianele unor muzicieni desfrânaţi.
Cuvintele importante, mamă, acasă, ţară, neam, atâtea altele,
Şi-au domolit sonorităţile până la nivelul şoaptei;
Parcă ar fi rostite într-un efort ratat de un gâtlej retezat.
Prietenii mă pun la zid fără să fi citit buletinul de ştiri care explică totul:
„Omul acesta s-a înecat în găleata cu lături a societăţii.
Nu a învăţat la timp să înoate în orice condiţii.”
Părintele Alexe, mentorul meu de acum,
Nu e ca popa Barboloviciu, înţeleptul din primăverile copilăriei.
Mă sfătuia: „La deal, ia-o încet fiule. Inima! Inima!”
Primesc alte sfaturi acum, prin buletinul săptămânal.
Parohia mi-l transmite prin e-mail vinerea seara la opt:
„Singurele locuri în care poţi câştiga timp sunt curbele, prietene. Taie-le, taie-le!”
Când au plecat în grabă, nemţii au abandonat un tanc în viroaga cu bolovani de râu uriaşi, sub Zirea.
La desprimăvărare, după ce trecuseră şi ruşii pe lângă tanc,
Am descoperit că fusese ocupat peste iarnă de un stol de ciori.
Dac-ar fi avut suflet, ştiu ce ar fi simţit urmaşul firmei Krupp, ajuns acum un handicapat:
„Sunt un corp greşit.
Un ou gol în care algoritmii fixării timpului s-au inversat.
La timpuri noi, locatari noi la manşele tancurilor care împing lumea spre cine mai ştie care sfârşit.”