(Fragment din cuvântul rostit la Brăila, pe 27 ianuarie, la evenimentul marcând ziua de naștere a artistului și, lansarea volumului Nicăpetre – dezvelirea lemnelor.)
Voiam să încep prin a spune: „Arta lui Nicăpetre se compune în fapt din două mari capitole: desenul şi sculptura.” Voiam să încep didactic, o prezentare cuminte, cum se cuvine. Nu am să o fac însă. Sau, am să încerc să nu o fac.
S-a spus, mai şoptit, că arta adevărată a lui Nicăpetre sunt sculpturile în piatră, dar eu imi permit să spun că arta în lemn este în egală măsură importantă. Statura, forma lucrărilor în lemn sunt extraordinar de însemnate, iar a spune ca piatra este mai însemnată decât lemnul este a înlocui o realitate cu un deziderat. Că lemnul nu poate rezista cât piatra este un fapt, dar faptul acesta nu schimbă lucrurile, dimpotrivă.
M-am ocupat în eseurile ce alcatuiesc volumul Nicăpetre – dezvelirea lemnelor, mai cu seamă de acestea – de lemne – nu pentru că nu iubesc imaginea sculpturilor în piatră. A fost aici odată, Cariatidele, Colţul ierbii, Umbrele, Altarele păgâne, sunt toate piese care te lasă fără aer, dar nu mai puţin sufocante sunt Rugăciune pentru fiul căzut, ciclul Invocaţii, Gândind Nefertiti sau Devenire. Desigur, treburile ar fi putut fi diferite, dar nu au fost… (Privind sculptura Devenire, îmi vine în minte Devenirea întru fiinţă a lui Constantin Noica. Se pare că lucrurile nu se aflau prea departe unele de altele, în domeniul spiritului, cel puţin.)
Opera lui Nicăpetre aşa cum o văd eu, s-a dezvoltat organic, s-ar putea spune, esenţializându-se la începuturi, şi apoi curgând încet-încet, dintr-o formă în alta, el oprindu-se doar pentru a picta sau sculpta portrete; nu are salturi năucitoare, năucitor fiind doar produsul final al artei sale.
Nu pot spune că m-am ocupat de opera lui integral, aşa cum mi-aş fi dorit la un moment dat. Nu m-am ocupat de loc de partea de sculptură figurativă a lui Nicăpetre, de portretele sale, şi mai de loc de opera lui in piatră. De asemenea, nu m-am ocupat de partea de desen şi pictură, care, în opinia mea este un cu totul alt Nicăpetre, cum un alt Nicăpetre este şi în cazul portretelor sale sculptate.
Despre arta în piatră a sculptorului nu am apucat să scriu mai nimic, cu toate că plănuiam. Intenţionam* să scriu un întreg studiu despre curgerea formelor din aproape în aproape, din ciclu în ciclu, dintr-o familie de forme în alta; mai toate încărcate de tragic, mai toate cuprinzând ceva din adevărul bănuit. Bineînţeles, când spun tragic nu asum faptul că aceasta ar fi principala catacteristică a lucrării: principala caracteristică este frumuseţea – o frumuseţe nouă, de găsit numai în artă. Întorcându-mă la sculptura în piatră a lui Nicăpetre, aș spune că are un caracter mai accentuat monumental, probabil pentru că piatra are această caracteristică.
Din nefericire pentru cei ce rămânem aici, arta lui Nicăpetre se îndreaptă înspre România. Anca Ghițescu plătește lunar o sumă foarte mare de bani pentru chiria unui spațiu în care ține lucrările lui Nicăpetre, lucru pe care bănuiesc că nu îl va putea face în permanență. Zic, din nefericire, pentru că arta, e nevoie să fie cunoscută spre a fi apreciată, iar ca să fie cunoscută, ea trebuie să fie pur si simplu.
Am să imprumut un citat din Jerzy Grotowski, autorul teatrului sărac, pentru a-l defini pe Nicăpetre: el este „printre puţinii cu ‚foame spirituală’ şi dorind să ‚comunice’ prin eveniment”. Sculptura lui Nicăpetre este făcută să cerceteze lucrurile nu numai din perspectiva speculaţiei sau din cea a experienţei ci şi din cele două reunite şi îngemănate cu inspiraţia. El aduce întelegere şi ordine în existenţă dar nu permanent şi doar privitorului realmente interesat, care abordează ordinea ca şi cunoaştere şi nu ca şi disciplină.
Spre sfârşitul vieţii artistul a incercat şi o alta dimensiune a artei: cioplea lucruri mai mici, din bucăţile de marmoră grecească care îi rămăseseră: nişte fesieri frumoşi de femeie, sexul unei femei combinat cu forma unui sâmbure de strugure sau o inimă. A incercat şi lucrul in sticlă: extraordinar, aş spune eu. Din păcate sunt căi despre care nu vom şti niciodată cum ar fi mers mai departe.
Hegel, cred, arăta undeva că adevărul este tautologic, adică adevărul este adevăr. Tind, în mod modest, să îi dau dreptate și, aș parafraza: arta lui Nicăpetre este artă. Şi s-ar mai putea adăuga: arta lui Nicăpetre este şi vehicul şi ţintă.
*Notațiile despre “pietre” sunt cuprinse în capitolul intitulat Însemnări, din volumul Nicăpetre – dezvelirea lemnelor.
Volumul se poate procura contactând autorul la untilav@yahoo.com .