ACUM.TV

Fiecare avem povestea noastra favorita.

Cu putin timp in urma, m-a bantuit un personaj de multa vreme uitat -leneşul din povestea lui Creangă. Cine nu stie pilda, care ni se serveste de mici pentru ca sa invatam sa-l dispretuim si să ne fie ruşine să ajungem ca el? De cînd mă ştiu, l-am privit de sus pe acest leneş, fără ca prin asta să fiu prea original: Eu,”omul de actiune”, care nu poate pricepe cum se poate decadea in asa hal.

Too much love will kill you
In traducere, patriotismul „bata-l vina”.
Sunt întors cu impresii proaspete din vacanţa de Paste din Romania. Citind in ACUM articolul domnului Patapievici despre patriotism, simt nevoia sa adaug cateva ganduri. Articolul pune degetul pe rană, cu claritate şi concizie. Devierea patriotismului spre opusul a ceea ce se pretinde a fi, este practicată involuntar dar şi cu premeditare. Sa nu trecem insa cu vederea ca unii au de cîştigat din efectul, paradoxal, de frînă al patriotismului. Alţii îl practica din convingere proprie, făra sa observe ca se fac instrumentul şi slugile primilor.

Lucrul bine facut
Ori de cate ori am ocazia, recomand in locul patriotismului un substituent umil, fara pretentii sforaitoare, care evita complicatiile inutile si duce la rezultate care multumesc pe orice om de buna credinta. Este vorba de o atitudine asumata de buna-voie si cu voie buna: atasamentul pentru locul în care te nimeresti să trăieşti – oricare ar fi el, cultul de a presta corect, în schimbul a ceea ce primesti (in lumea moderna nu se face treaba cu excese de zel ci cu consecventa), asumarea nivelului de cultura şi civilizaţie al mileniului în care trăim. Toate acestea se pot face cu plăcere şi fără constrîngere si fac bine comunitatilor in care ne aflam. Nu este important nici macar ca absolut toti sa faca asta, ci doar ca statistica sa fie acceptabila.

Furtul de energie nepedepsit
Legat de prestatie, in societate exista insa o serie de aspecte tehnice care nu mai tin de ideologii si nostalgii. Unul din ele, sistemul de administraţie vechi de peste un secol, care functioneaza bine in Romania. Nici acum nu se folosesc în masura suficientă telefonul, poşta, transferurile bancare în relaţia cu Cetăţeanul. Ele sunt inca mai mult o exceptie. Abordarea provoaca o risipa enormă a resurselor noastre vitale (bani, timp, energie psihică), plus uzura suplimentară a mediului (toţi acei oameni care zilnic folosesc transportul doar pentru a se duce şi întoarce de la diferite ghişeu cînd ar putea rezolva totul de acasă). Ambele inutile.

Excelsior. Dar pe dos?
Dar mai grav decat vlaguirea provocata este efectul ei: menţinerea unei majoritati a populatiei în stare cronică de oboseala psihica şi demoralizare. O populatie care a invatat şi fie asa de generatii încît instinctiv a ajuns să vada anormalul ca normal si, culmea, sa fie gata sa se bata pentru el. Încă odată, unora, puţini, le convine asta de minune.

Doctrina administraţiei, pe care prin efectul de mai sus o îmbrăţişăm şi noi, nu îl pune pe Cetatean (ar trebui scris cu majuscula), în centru, asa cum se face în majoritatea ţărilor cu experienţa în democraţie. În asta e complice exact ideologia „patriotistică” ce sugerează (mai mult sau mai puţin voalat, deşi toţi o ştim) ca în orice tara individul trebuie să se afle pe treapta cea mai de jos a prioritatilor pentru ca trebuie să ne consumăm toata energia spre a „servi interesele tarii”. Cine o fi oare asta, „Tara” de e mai importanta decît suma intereselor fiecăruia dintre cetăţeni? Cui o lăsăm, altora care o vor transmite mai departe tot asa ca şi noi?

„Sacrificii” este iarăşi un concept favorit – e ceea ce se aşteaptă de la noi sugerînd ca nimic nu face mai bine şi nu rezolva problemele decît tocmai suma sacrificiilor noastre. Cui să facă bine – mai sunt şi alţii în afara de noi??

Diagnostic ascuns
Sa revin la lenesul nostru care nu-mi mai iese din minte. Imi pusesem mari sperante in cele zece zile luate liber special pentru o lista de treburi de-ale casei care trebuiau musai terminate. După cîteva zile am realizat ca bateam doar pasul pe loc. Cu tot mielul, vinul, cozonacul si ploia de afara, ar fi trebuit sa mai si reusesc cate ceva.

M-a cuprins panica, inciudat ca traiesc visul în care incerci să fugi dar ai picioarele innamolite intr-o mocirlă şi nici nu poţi să strigi după ajutor pentru ca şi gura e paralizată. Nereuşind să duc la bun sfarşit mare lucru, gandurile mi-au ricoşat obsesiv pana cand mi-a revenit in minte dupa absenta de ani, tocmai Leneşul, acel om caruia amenintarea cu moartea i s-a parut mai uşoara decat muiatul posmagilor. Dar morala se schimbase. De data asta, am simtit că în povestea lui Creangă găsim poate prima descriere în Romania a unui caz de sindrom depresiv. Oare ce poate fi mai rau decît să ajungi să nu te poţi ridica de la pămînt nici atunci cand e pe viata si moarte?

Ca o coincidenţă sumbră, chiar şi imnul naţional ne îndeamnă cu obstinaţie la acelaşi lucru, zi de zi, an de an, deceniu de deceniu: române, e de rău, moaie-ti măcar posmagii! E de rău, dar, aflati în gloată, nu ne pasă, nu-i asa? Cei care nu arunca vina pe comploturi externe şi-o asumă cu resemnare. Chiar aşa, ne putem singuri ridica de la pămînt cu musculatura celui care zace de decenii prabuşit pe canapea? Daca intrebarea s-ar pune într-un cabinet medical, răspunsul ar fi lesne de dat. In viata noastră de zi cu zi insă, suntem numai noi şi diavolul care ne şopteste mieros la ureche ca vinovatii suntem numai noi iar el, cumsecade, ne tolereaza existenta. Diavolul nu-şi moaie posmagi. Nu-i pus in situatia să aleagă spânzuratoarea; pentru el sunt alte alimente, ,,organice”, şampania, caviarul, fitnesul şi toate celelalte pe care, sigur, le merită. Oare o fi având nevoie de noi, aşa neputincioşi cum suntem?

Mă întreb, şi nu retoric, dacă astfel de gânduri, nepotrivite in preajma de Paşti, tin doar de domeniul coşmarelor şi povestilor.

P.S. Am vazut o raza de lumina aparuta cand am aflat de o iniţiativa oficiala, portalul national „e-romania.ro” (chiar o fi?) de pe care Cetăţenii să-si rezolve toate treburile curente cu administraţia fara sa mai dea ochii cu ea. Din pacate, se pare ca toata energia in discutarea publica a proiectului se risipeste in a intoarce pe toate fetele cat trebuie sa coste. Punem iar caruta in fata cailor. Nu se spune nimic de felul cum acesta va functiona, ce funcţiuni va asigura şi cum. Daca vom fi sau nu consultati, daca se vor folosi experientele bune de acolo de unde ele exista. Să fie asta din nou expresia arogantei? Nu le mai iese din cap ca doar Ei „ne ştiu binele”. Iar noi? Mucles! sa-i lasam sa lucreze.

Acest articol a fost publicat duminică, 18 aprilie 2010 la rubrica Dincolo de trancaneala.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.