Duminecă 18 mai 2014 a avut loc al doilea referendum din acest an. ACUM a relatat deja despre primul referendum, cel din 9 februarie.
Referendumul din 18 mai 2014 a avut patru subiecte federale, adică subiecte asupra cărora s-a votat în toate cantoanele:
A. Aprobarea unei legi federale privitoare la îngrijirea medicală de bază – stimularea medicilor de familie;
B. iniţiativa populară ca pedofilii să nu mai aibă voie să lucreze cu copiii;
C. iniţiativa populară vizând introducerea unui salariu minim;
D. aprobarea unei legi federale privitoare la budgetarea achiziţiei de noi avioane de luptă.
Ca de obicei, în multe cantoane au fost supuse la vot şi alte subiecte, însă de interes local – cantonal sau comunal.
Mai multe detalii despre subiectele votului
A. aprobarea unei legi federale privitoare la îngrijirea medicală de bază
Aici este vorba în esenţă despre încurajarea profesiunii de medic-generalist. Absolvenţii facultăţilor de medicină evită această ramură, deoarece medicii de familie realizează venituri (reglementate de tarife oficiale) substanţial mai mici decât medicii-specialişti, deşi au o muncă în general mai grea şi o zi de muncă mai lungă.
Sistemul medicilor de familie şi-a confirmat avantajele, dar înlocuirea medicilor care se pensionează este din ce în ce mai dificilă – din motivele amintite, dar şi pentru că în anii trecuţi a fost introdus un numerus clausus la înscrierea la facultăţile de medicină. Motivul acestei din urmă măsuri a fost oprirea creşterii costurilor medicale, deci a primelor de asigurare, prin limitarea deschiderii unor noi cabinete medicale.
Această situaţie atrage medici din străinătate, în special din ţările vecine (Germania, Austria, Franţa, etc.) pentru care veniturile elveţiene de medic-generalist sunt substanţial mai ridicate decât cele din ţările lor de origine. De exemplu, când medicul nostru de familie s-a pensionat, a avut mari dificultăţi să găsească un succesor şi „a fost nevoit” (expresia dânsului) să predea cabinetul său unui medic din Franţa. Acesta locuieşte în continuare în Franţa, lucrează numai de luni până joi; vineri şi la sfârşit de săptămână este de negăsit, ceea ce înseamnă că pacienţii trebuie să se adreseze serviciilor de urgenţă.
Iniţial, pe tema medicilor de familie a existat o iniţiativă populară (semnată de peste 100.000 de cetăţeni şi depusă în 2010) care cerea o remunerare mai bună a acestora. Parlamentul a considerat că problema este reală, dar pentru remedierea situaţiei – „pentru ca fiecare să aibă acces la îngrijire medicală de bază suficientă şi de calitate” – este necesară luarea mai multor măsuri coordonate.
În acest scop Parlamentul a elaborat un contra-proiect la iniţiativa populară, şi acesta este cel care a fost supus votului pe 18 mai; iniţiativa populară iniţială a fost retrasă de către autorii ei. În conformitate cu acest contra-proiect, Constituţia urmează a fi modificată prin adăugarea unui nou articol care:
– specifică că Confederaţia şi cantoanele trebuie să vegheze ca cetăţenii să aibă acces la o îngrijire medicală de bază de calitate, şi că
– Confederaţia este autorizată ă legifereze în domeniul învăţământului medical şi asupra remuneraţiei prestaţiilor medicilor de familie.
Adversarii iniţiativei argumentează că:
– acest contra-proiect este prost gândit în ce priveşte separarea competenţelor între cantoane şi Confederaţie, accentuează tendinţa de etatizare a încă unei profesiuni liberale;
– permite – pentru prima dată în legislaţia elveţiană – legiferarea cuantumului veniturilor unei profesiuni.
Guvernul (Consiliul Federal) şi Parlamentul recomandă acceptarea contra-proiectului.
Rezultate: 88% pentru, 12% contra.
B. Iniţiativa populară „Pentru ca pedofilii să nu mai aibă voie să lucreze cu copiii”
Iniţiativa tinde să împiedice recidiva şi cere o modificare corespunzătoare a Constituţiei. Persoanele condamnate pentru a fi atentat la integritatea sexuală a unui copil (minor) sau a unei persoane dependente, trebuie să fie privaţi în mod definitiv de dreptul de a exersa o activitate profesională sau benevolă în contact cu minori sau cu persoane dependente.
Argumentele iniţiatorilor sunt evidente. Pe de altă parte, Guvernul argumentează că Parlamentul a adoptat deja, în decembrie 2013, o lege de modificare a Codului Penal care urmăreşte acelaşi obiectiv – împiedicarea recidivei. De aceea Consiliul Federal recomandă respingerea iniţiativei ca fiind inutilă.
Între iniţiativa populară şi legea din decembrie 2013 există însă deosebiri substanţiale. Legea prevede o interdicţie profesională de minimum10 ani, însă limitată, şi numai dacă pedeapsa depăşeşte 6 luni. Pe de altă parte, legea deja adoptată prevede interdicţia profesională nu numai pentru delicvenţi sexuali, ci şi pentru infracţiuni de altă natură, de exemplu violenţe fizice sau psihice, fără motive sexuale.
Argumentul principal al guvernului împotriva acestei iniţiative populare este însă altul: o interdicţie profesională automată şi pe viaţă este contrară principiului proporţionalităţii, deoarece judecătorii vor fi ţinuţi s-o pronunţe atât pentru violuri, cât şi pentru delicte sexuale mai puţin grave. Consiliul federal argumentează, de exemplu, că un tânăr antrenor de juniori în vârstă de 20 de ani, care a avut o legătură amoroasă consimţită cu o tânără de aproape 16 ani (teoretic minoră, dar aproape majoră), nu va mai putea exersa pe viaţă profesiunea de antrenor, şi consideră acest fapt drept o pedeapsă disproporţionat de mare.
Alţi adversari ai iniţiativei argumentează că sub calificarea de „pedofilie” cad şi asemenea fapte ca a avea în calculator imagini pornografice implicând minori eventual aproape majori şi care nu au fost intenţionat descărcate, ci se află în cache-ul browser-ului.
Rezultate: 64% pentru interdicţia pe viaţă, 36% contra.
C. Introducerea unui salariu minim (de 4.000 Fr./lună)
Această iniţiativă se înscrie în seria de iniţiative a Partidului socialist pe direcţia reglementării salariilor, inclusiv în economia privată. Poate că cititorul îşi aduce aminte de referendumul din 24 noiembrie 2013, în care unul din obiectele supuse la vot era iniţiativa populară numită “1:12 – Pentru salarii echitabile” şi care cerea ca, într-o întreprindere sau instituţie dată, salariul cel mai mare să nu depăşească de mai mult de 12 ori salariul cel mai mic. Acea iniţiativă a fost respinsă masiv, cu 65% de voturi.
Iniţiativa actuală cere ca:
– cantoanele şi Confederaţia să insiste ca în convenţiile colective de muncă (CCM), acolo unde acestea există, să fie specificat un salariu minim pentru toţi angajaţii acoperiţi de acea CCM;
– Confederaţia să introducă un salariu minim legal, pe care iniţiativa îl fixează la 22 de franci (cam 18 euro) pe oră, ceea ce reprezintă circa 4.000 Fr./lună (fără al 13-lea salariu).
În Elveţia, salariile sunt negociate fie individual, fie în mod colectiv. În prezent, salarii minime sunt specificate numai în diferitele convenţii colective de muncă; aceste salarii minime nu sunt uniforme ci variază în funcţie de situaţia economică a branşei sau a întreprinderii respective în acea perioadă, precum şi în funcţie de felul muncii, vechime, etc.
Iniţiativa cere deci introducerea salariului minim şi în întreprinderile fără CCM-uri, precum şi uniformizarea acestuia la nivelul întregii ţări.
Adepţii iniţiativei afirmă că :
– Elveţia este o ţară bogată, iar bogăţia ei este datorată muncitoarelor şi muncitorilor ei; în ciuda acestui fapt, aproape unul din 10 muncitori câştigă mai puţin de 4.000 Fr. pe lună. Faptul că peste 330.000 de persoane muncesc din greu pentru a câştiga atât de puţin, este scandalos.
– Sunt atinse numeroase profesiuni, de la vânzătoare şi grădinari la stewardese. O treime a făcut o ucenicie, trei sferturi au peste 25 de ani, deci este vorba de salariaţi cu experienţă;
– Patronii nu vor mai putea micşora salariile când oferta de forţă de muncă este mare, în particular de către străini, şi nu vor putea ieftini produsele pe socoteala salariilor muncitorilor
– Contribuabilul nu va mai trebui să compenseze prin intermediul budgetului Asistenţei Sociale veniturile mici, iar masa salarială mai mare va stimula consumul şi deci crearea de locuri de muncă.
Adversarii iniţiativei, printre care Consiliul Federal şi aproape toate partidele politice, argumentează că:
– un salariu minim fixat de stat nu este mijlocul potrivit pentru a ajuta persoanele cu un venit modest;
– Salariul minim cerut de iniţiativă ar fi cel mai ridicat din lume şi ar pune astfel în pericol multe locuri de muncă;
– Locurile de muncă puţin calificate vor deveni prea scumpe pentru patron în raport cu valoarea produsă şi riscă să dispară, inclusiv prin automatizare sau externalizare, ceea ce va lovi tocmai pe cei pe care iniţiativa intenţionează să-i ajute;
– Muncitorii puţin calificaţi, persoanele fără experienţă profesională, cum ar fi tinerii şi persoanele care caută să găsească un prim loc de muncă, sau cele care doresc să-şi reia activitatea după o întrerupere de mai lungă durată (de exemplu după naştere), riscă să nu găsească un loc de muncă şi să devină şomeri. Riscul este mai ridicat în branşele şi în regiunile mai slabe din punct de vedere economic;
– Un salariu minim fixat de stat ar reduce flexibilitatea partenerilor sociali de a găsi o scară de salarii diferenţiată pe ramuri şi regiuni, care să fie în acelaşi timp suportabilă pentru antreprenori – care se află în situaţie de concurenţă – şi pentru salariaţii care doresc o siguranţă a locului de muncă;
– În Elveţia, statul interferă relativ puţin cu piaţa muncii. Mecanismul preferat pentru evitarea unei concurenţe salariale neloiale este cel al măsurilor însoţitoare. Această politică s-a confirmat în practică şi a dus la un nivel de venituri şi un grad de ocupare ridicat în comparaţie internaţională. Puţine ţări au reuşit tot atât de bine ca Elveţia să integreze în piaţa muncii atâtea persoane puţin calificate şi atâţia tineri.
Iniţiatorii au calculat costul pentru întreprinderi a aplicării acestei modificări pornind de la ideea că circa 330.00 salarii vor trebui aduse la nivelul salariului minim şi au declarat că acest cost este perfect suportabil. Calculul lor este însă fundamental greşit : creşterea salariului celui mai mic va necesita revizuirea întregii scări de salarii. Într-adevăr, cei care câştigă minimul, să zicem 3.000, vor primi 4.000, dar cei care câştigă acum 4.000 vor trebui şi ei să primească un plus substanţial, de exemplu 4.700. Şi tot aşa şi cu următoarele trepte. Deci costul veritabil al introducerii salariului minim este cu mult mai ridicat decât afirmă autorii iniţiativei.
Consiliul federal şi Parlamentul au recomandat respingerea iniţiativei.
Rezultate: 24% pentru introducerea salariului minim, 74% – contra.
O altă iniţiativă legată de venituri şi care va ajunge în curând să fie supusă referendumului este “Asigurarea unui venit de bază garantat”, indiferent dacă persoana exercită sau nu o activitate remunerată. Acesta s-ar cifra la 2.500 franci pe lună. Copiii minori ar avea dreptul şi ei la un venit automat, de circa 6-700 de franci.
D. Achiziţia de noi avioane de luptă
Aviaţia militară elveţiană posedă, printre altele, 54 de avioane vechi, de tipul F-5 Tiger, care sunt în serviciu de peste 30 de ani, nu mai contribuie la securizarea spaţiului aerian şi vor trebui retrase în scurt timp. Din acest motiv, Consiliul Federal şi Parlamentul au decis să le înlocuiască cu 22 de avioane de luptă moderne, şi anume modelul Gripen (fabricate de grupul suedez Saab).
În acest scop Parlamentul a adoptat în septembrie 2013 o lege de finanţare a acestei achiziţii, al cărei cost se ridică la 3.1 miliarde franci (circa 2.6 miliarde euro), eşalonaţi pe 11 ani. Pentru cazul în care legea va fi respinsă, avioanele nu vor fi cumpărate, iar Guvernul şi Parlamentul vor decide asupra utilizării acestei sume deja budgetate.
Forţele aeriene elveţiene mai au în dotare 32 de avioane F/A-18.
Diverse organizaţii, printre care şi Grupul „Pentru o Elveţie fără armată” au contestat imediat necesitatea acestor 22 de avioane şi au lansat un referendum.
Adepţii iniţiativei, adică adversarii achiziţiei de noi avioane, afirmă că :
– necesitatea acestor avioane nu a fost demonstrată, mai ales că nu există un concept sintetic asupra sarcinilor Armatei şi, în particular, rolul Forţelor Aeriene;
– Avioanele F/A-18 sunt suficiente pentru îndeplinirea sarcinilor de poliţie aeriană, astfel încât înlocuirea avioanelor F-5 Tiger nu este de primă urgenţă, iar banii pot fi folosiţi altundeva;
– Avioanele Gripen sunt scumpe, iar costul total pe toată durata vieţii lor este de circa 10 miliarde, dacă se adaugă la preţul de cumpărare toate celelalte costuri: adaptare, întreţinere, etc. Banii ar putea fi folosiţi pentru ajutor social, pentru tranziţia spre surse de energie curate;
– Modelul Gripen în discuţie este încă în fază de elaborare; cum Elveţia va plăti în avans 40% din preţul de achiziţie, există un risc în cazul că avionul nu va ajunge niciodată în stadiul de producţie;
– O învăţătoare dintr-o şcoală primară din Lucerna scrie: „În şcoli suntem obligaţi să facem economii pe socoteala viitorului copiilor noştri. În loc să aruncăm bani pe fereastră cumpărând avioane de luptă, am face mai bine să-i investim în educaţie…”…
Consiliul federal şi Parlamentul au recomandat respingerea iniţiativei de anulare a budgetului pentru avionul Gripen.
Cu trei luni înainte de referendum a avut loc un incident penibil pentru aviaţia militară elveţiană. În noaptea de 16 februarie 2014, un avion de linie (Boeing) etiopian cu destinaţia Roma a fost deturnat spre Elveţia. Avionul este mai întâi escortat de Eurofighter-e italiene, apoi, pe teritoriul elveţian, de avioanele de vânătoare Mirage 2000 ale Franţei(!). Motivul este că avioanele de vânătoare elveţiene nu zboară … în afara orelor de birou, adică nu sunt asigurate trei schimburi. Ministrul apărării invocă lipsa de capacităţi, şi arată că situaţia ar putea fi rezolvată (disponibilitate 24 de ore din 24) abia începând cu anul 2020, când aviatorii nou recrutaţi îşi vor termina antrenamentul.
Rezultate: 47% pentru, 53 % contra. Nu vor fi cumpărate noi avioane.
Participarea la vot în cadrul referendumului din 18 mai a fost relativ ridicată, de 55%.
Un scan al buletinului de vot încă necompletat pentru referendumul din 18 mai 2014 poate fi văzut aici.
***
Următoarea rundă de referendumuri va avea loc pe data de 28 septembrie 2014. Subiectele vor fi două:
– reducerea TVA la restaurante (8%) la cel scăzut aplicat alimentelor (2.5%);
– asigurarea medicală de bază să fie etatizată, adică gerată de o casă unică de asigurări în locul numeroaselor asiguratori privaţi care există în prezent.
Cam cu o saptamana inaintea datei referendului am vazut intr-o statie de troleibuz din Geneva doua afise electorale: unul era pentru salariu minim, pentru o asistenta medicala imbunatatita, contra achizitionarii de avioane militare noi si era semnat Parti du Travail, celalalt afis era impotriva salariului minim, nu-mi amintesc ce recomanda la celelalte probleme si era semnat Parti Pirate. De unde acest nume bizar si care-i orientarea lui politica?
Multumesc
Desigur, denumirea de Pirat ar trebui să caracterizeze întreagă populaţie a Elveţiei (cca.8 milioane de locuitori), care beneficiază, numai din neachizitionarea de avioane, de cca. 1250 Eu/capo, la care s-ar adaugă sume frumuşele şi din lipsa altor cheltuieli militarae, ceeace conduce la concluzia simplă:
„să cheltuiască pe înarmări proştii din alte state, că noi nu avem a ne teme de vreo agresiune din partea lui Putin, care-şi ţine bănuţii la noi, în băncile noastre!!”
@dr.r.neumann
– „Parti suisse du travail”, PdT, este numele partidului comunist elveţian; are 0.5% din voturi şi 0 deputaţi în Parlamentul federal, în scădere dramatică de la 5.1%, cu 7 deputaţi, în 1945
– „Parti Pirate Suisse”, PPS, a fost creat în 2009 în jurul ideii că accesul la toate creaţiile ştiinţifice şi culturale trebuie să fie gratuit — adică că piratajul creaţiilor mizicale, al filmelor şi cărţilor nu trebuie să fie un delict, ceea ce înseamnă suprimarea drepturilor de autor.
Nu are deputaţi la nivel federal, are un primar şi un consilier local.
Este afiliat la Partidul Internaţional al Piraţilor. România şi Israelul (מפלגת הפיראטים )הישראלית au şi ele câte un asemenea partid.
@Sfartz Pincu
Nu sunt surprins de cantitatea de atacuri ieftine la adresa Elveţiei, de cele mai multe ori nejustificate, şi care provin din lipsa de informare prealabilă…
– Budgetul militar al Elveţiei, raportat la PIB, este mai mare decât al majorităţii membrilor europeni ai NATO-ului.
– Elveţia este, conform tratatelor internaţionale, recunoscută de toţi ca ţară neutră (http://en.wikipedia.org/wiki/Neutrality_%28international_relations%29), şi anume cu statut de neutralitate armată, ceea ce conferă avantaje tuturor celor care i-au recunoscut acest statut, nu numai Elveţiei
– Poziţia pe care o atribuiţi Elveţiei, „să cheltuiască pe înarmări proştii din alte state”, este relevantă mai degrabă pentru ţările din ramura europeană a NATO, care încă înainte de 1990 se bazau pe SUA …
Se poate explică – prin argumente pertinente – cu ce este mai deosebit un elveţian mediu faţā de un neamţ, francez, englez, oameni la fel de obişnuiţi ca un elveţian oarecare, de ce elveţianul este cel mai bogat dintre aceştia, dacă nu prin beneficiul separatismului şi neutralităţii ţării sale ??
Insula Elveţia nu poate deveni un model, de ex., pentru Transilvania din România, sau Petersburgul din Rusia?
În Suedia, tară intens informatizată, Piratpartiet a fost înființat în 2006. Platformă:
Reforma drepturilor de autor
Reforma brevetelor
Dreptul la viața privată
Transparență instituțională
@Sfartz Pincu
Dacă un „elveţian mediu” nu se deosebeşte de un neamţ, francez, englez, de ce s-ar deosebi de un român „mediu”, sau de oricine altcineva?? Observaţia empirică arată că se deosebesc, şi asta vă poate spune oricine a venit în contact cu unii şi cu alţii. Şi poate probabil să spună şi prin ce se deosebesc. În linii mari – prin mentalitate.
De exemplu elveţienii cu care am avut eu de-a face (în special profesional) m-au impresionat prin aceea că sunt mai serioşi şi corecţi, că nu fac treaba de mântuială. Deşi, ştiu că sunt de tot felul, dar media contează. Dar şi aceste caracteristici variază, în particular geografic: scad de la nord la sud şi de la est la vest.
Neutralitatea politică. Este greu de spus că aceasta este decisivă, deoarece neutre sunt şi Costa Rica, Panama, San Marino, Turkmenistan şi altele (am dat mai sus referinţa), unele din ele fiind neutre de circa 150 de ani!
O altă posibilă explicaţie care merită explorată, şi care este tot un element al mentalităţii, este una sugerată de cifrele pe care le-am dat pentru popularitatea Partidului Comunist (care înseamnă mentalitatea egalităţii economice impuse): 5% în 1945 şi în scădere până la 0,5% în prezent. A se compara cu Franţa, unde PC Francez făcea scoruri de 30-40%.
Dar mai este Partidul socialist elveţian, pentru care nu am date precise, dar a făcut, şi mai face, scoruri bune la alegeri – 20-25%. Ideologia este egalizarea prin redistribuire.
Deci o bună parte din populaţie nu aderă la asemenea chestii şi este mai mândră, demnă, mai de sine stătătoare, nu crede că i se cuvine ceva ce n-a dobândit singură.
Astea sunt ipotezele mele, nu sunt sociolog.
Nu ştiu ce înţelegeţi prin „separatism” .
> Insula Elveţia nu poate deveni un model, de ex., pentru Transilvania din România, sau Petersburgul din Rusia?
Nu înţeleg întrebarea… Care este ideea, de ce aţi ales tocmai Transilvania şi Petersburgul??
Nu Vā contrazice nimeni pe Dvs. în problema „mentalităţii” elveţienilor.
Dar la francezi, e mai curând vorba de temperament decât de mentalitate,în ceeace priveşte aspectele revoluţionare!
Reuşita Elveţieinilor este dată, după părerea mea, de segregaţia faţă de „săraci”, şi faţă de ideologile care aduc sărăcia!
Transilvania este o Elveţie pentru România, aşa cum Petersburgul este o Elveţie pentru Rusia. În fiecare ţară există câte o Elveţie proprie, diferită de restul regiunilor, prin ceeace spuneţi Dvs. – prin mentalitaea faţă de muncă.
Şi apropo despre mentalitate si alegeri, dar nu in Elveţia ci cele de azi din Romania. Azi este zi de alegeri în România, şi dimineaţă la ora 5 au apărut câte doi fluturaşi la fiecare uşa din Oneşti.
Un fluturaş tăiat cu două linii încrucişate arată poza primarului actual şi a candidatului opoziţiei, şi are inscripţia: Acesta este trecutul !!
Al doilea fluturaş are o inscripţie mare: Acesta este viitorul! Şi prezintă o poză mândră cu… actualul primar PSD, alături de fostul primar tot PSD, respins la precedentele alegeri – pentru ineficientă. Ce este nou în Danemarca? Ambele persoane fac parte din coaliţia PSD-PC-PUNR !!
Atât de tare m-au zăpăcit aceşti doi fluturaşi, încât cu chiu şi cu vai am scris cele de mai sus, şi am tras o singură concluzie: pe aceştia, în orice combinaţie ar fi, nu-i votez!
@Sfartz Pincu
> Reuşita Elveţieinilor este dată, după părerea mea, de segregaţia faţă de “săraci”
Ce vreţi să spuneţi cu „segregaţia faţă de săraci”?
> Transilvania este o Elveţie pentru România, aşa cum Petersburgul este o Elveţie pentru Rusia. În fiecare
> ţară există câte o Elveţie proprie… prin mentalitaea faţă de muncă.
Aaa, acuma am înţeles! De Petersburg nu ştiam că are aşa o reputaţie…
Poate că ar trebui să devină mai autonom faţă de restul ţării. Petersburgul, desigur 😉
Dacă există o zona autonomă azi în Rusia, şi ieri în URSS, aceasta este Petersburgul-Leningradul.
Amprenta blocadei de 872 de zile dăinuie şi azi. Umanismul şi autonomia culturală şi ştiinţifică a Petersburgului îl plasează deasupra oricărei mentalităţi europene (inclusiv al Elveţiei).
Cât ar fi rezistat Elveţia dacă Hitler decidea s-o atace? O zi, 2 zile? Iar dacă în Elveţia s-ar fi distribuit 125 grame pâine pe zi, şi nu la toată lumea, ce s-ar fi ales din „mentalitaea elveţiană”, atât de lăudată de Dvs.?
Troia-a căzut, Roma-a căzut, Berlinul-a căzut, Leningradul nu a căzut!! Dacă asta nu exprimă o mentalitate, o valoare umană superioară, atunci despre ce să vorbim, despre modul de ghiftuiala al unei mulţimi, fie ea şi elveţiană ??
@Sfartz Pincu
> Petersburgul-Leningradul… Amprenta blocadei de 872 de zile dăinuie şi azi… Cât ar fi rezistat Elveţia
> dacă Hitler decidea s-o atace? O zi, 2 zile?… Troia-a căzut, Roma-a căzut, Berlinul-a căzut
Eu nu ştiu multe despre blocada Leningradului, aşa că vă întreb pe dumneavoastră : în ce sens au „rezistat” leningrădenii? În sensul că au rezistat foametei şi nu au murit cu toţii, sau în sensul că s-au opus cu armele forţelor invadatorilor?
Vă întreb asta deoarece văd că faceţi o comparaţie între Leningrad pe de o parte şi Roma, Troia, Berlin şi, potenţial, Elveţia, pe de alta. Dar în cazul Troii, Romei şi poate şi a Berlinului nu era vorba de blocade, ci mai degrabă de asedii. Adică o armată a venit, le-a încercuit şi a încercat să le cucerească, iar cei din interior au încercat să se apere.
Altfel spus : care aspect al mentalităţii speciale a leningrădenilor spuneţi că i-a ajutat să… să ce? Să se opună eroic timp de 872 de zile cuceririi? Sau să nu moară toţi de foame (ci „numai” circa o treime – cifrele diferă)?
Este Leningrad un oraş-martir sau un oraş-erou? Sau ambele? În fapt, nu scriptic! Este o mare diferenţă în ce priveşte identificarea unui merit al leningrădenilor şi a unei mentalităţi speciale – care era tema discuţiei.
> ghiftuiala al unei mulţimi, fie ea şi elveţiană
Iarăşi lăudaţi pe unii prin degradarea altora…
Leningrădenii, murind de foame, au săpat tranşee, au lucrat în industria de armament, şi cine putea, a stat şi cu arma în mânā.
Asediul implică şi blocadā, în cazul Leningradului. Cu totul altceva a fost asediul Stalingradului, unde nu mai era picior de civil!
Populaţia civilă din Leningrad nu a fost o masă inertă, ea a participat activ prin spiritul ei de rezistenţă şi luptā. Ar fi fost uşor pentru ei să determine o predare a oraşului, chiar din spatele liniei de apărare. Dacă nu mentalitaea şi specificitaea unui popor este la baza faptului că atunci când ruşii s-au încăpăţânat să nu cedeze – au reuşit, spre deosebire de toate celelalte situaţii în care marile capitale europene au ridicat imediat mâinile!
@Sfartz Pincu
> … Populaţia civilă din Leningrad nu a fost o masă inertă, ea a participat activ prin spiritul
> ei de rezistenţă şi luptă …
Aşa aş fi spus şi eu poate până acum vreo 20-25 de ani, dar experienţa proprie m-a făcut să fiu prudent cu informaţiile pe care le-am tras din surse sovietice sau echivalente… Săptămâna care s-a scurs de când aţi postat comentariul dv. am folosit-o (şi) pentru ca să-mi actualizez informaţiile despre blocada Leningradului.
Prudenţa mea s-a dovedit a fi cât se poate de justificată : ceea ce am aflat m-a şocat. Nu dau amănunte, vă las pe dv. să vă faceţi o opinie fără ca să vă influenţez, citind:
„Две блокады”, Марк Солонин, http://www.solonin.org/article_dve-blokadyi (partea a doua, 2. Блокада Ленинграда)
„Власть и голод”, К.М.Александров, http://beloedelo.ru/researches/article/?91
„Власть и снабжение блокадного Ленинграда”, Николай Савченко, http://www.solonin.org/other_nikolay-savchenko-vlast-i
Vă dau numai un citat, o concluzie, şi anume din articolul „Власть и голод” :
„… răspunderea directă pentru mortalitatea colosală şi pentru suferinţele de nedescris ale populaţiei enormului oraş [3.1 milioane, iniţial] o poartă Stalin şi conducerea superioară de partid, inclusiv conducătorii comuniştilor leningrădeni în frunte cu Jdanov. Ei deţineau totalitatea puterii, ei aveau la dispoziţie mijloacele şi autoritatea necesare pentru a preîntâmpina, sau minimiza, mortalitatea leningrădenilor….”.
Repet: aveau mijloacele necesare dar nu le-au utilizat!. Vă recomand să citiţi în întregime şi acest articol.
După aceea putem, dacă doriţi, să revenim la comentariile dv. Fiecare frază are o problemă; mă rezum la două:
– „Cu totul altceva a fost asediul Stalingradului, unde nu mai era picior de civil!”
Stalin a interzis evacuarea populaţiei Stalingradului; se pare că moartea le-a cauzat-o numele oraşului…
– „Ar fi fost uşor pentru ei [locuitorii Leningradului] să determine o predare a oraşului … ruşii
> s-au încăpăţânat să nu cedeze”
Sigur, organizezând un referendum, un tradiţional instrument democratic al sistemului sovietic 🙂 🙂
Apoi: nemţii n-au cucerit Leningradul nu datorită „eroismului etc.”, ci pentru că nu aveau nevoie s-o facă. Trupele germane care erau necesare în est au ocolit Leningradul şi au mers mai departe. Dacă îl ocupau, trebuia să se ocupe ei de aprovizionarea populaţiei; Hitler a preferat să-l lase pe Stalin s-o facă.
Vă scutesc de enumerarea bunătăţilor la care aveau acces, în oraşul muribund, conducerea de partid, a administraţiei, a NKVD-ului – începând cu carne, tortă de şocolată, unt, icre, brânzeturi, vinuri şi câteva delicates de care nici n-am auzit. Oamenii de rând aveau dreptul la 125 grame pâine pe zi (cf. „Власть и голод”).
@Alex. Leibovici
Tema eroismului leningrădenilor rămâne valabilă, indiferent de cauze şi efecte, de vinovaţii şi vinovaţi.
Faptul că femeile şi adolescenţii au creat liniile de apărare a oraşului, iar bărbaţii au luptat contra unei armate imense formate din nemţi, spanioli şi mai puţin din finlandezi, este redat în:( http://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%91%D0%BB%D0%BE%D0%BA%D0%B0%D0%B4%D0%B0_%D0%9B%D0%B5%D0%BD%D0%B8%D0%BD%D0%B3%D1%80%D0%B0%D0%B4%D0%B0)
Din aceiaşi sursă aflăm că Hitler îl trimite pe Iodl la Mannerheim, ca acesta să participe la blocada Leningradului, iar acesta REFUZĂ acest lucru si prin aceastā atitudine aruncă toată vinovaţia chinurilor leningrădenilor pe umerii nemţilor, şi nu a lui Stalin. Şi un lucru ciudat este participarea spaniolilor la blocadā! Ce câuta divizia „albastră” spaniolă la porţile Leningradului?
Din sursa indicat de Dvs. chiar Alexandrov menţionează că :
«memoria asupra bătăliei Leningradului este selectivă ! În dicutiile nesfârşite ale colegilor, puţini dintre colegi sunt de acord cu ideea incojurarii totale în cursul a multor luni», şi în continuare: «şi mai puţini dau vina pe Stalin».
Tema disputei era: „Au fost leningrădenii-eroi, sau doar simple victime?”, şi ceeace mi se pare indubitabil este că au fost eroi şi au dat un exemplu istoric de nesupunere în faţa maşinăriei militare imense alui Hitler.
Restul sunt interpretări diferite, păreri diferite, exact materia prima a unei „ştiinţe” numite istoria!
PS. Scopul Lui Hitler de a cuceri Leningradul, avea un aspect moral primordial: “Sa distruga nucleul spiritual al revolutiei bolsevice reprezentat de acest oras !”.
@Sfartz Pincu
> Tema eroismului leningrădenilor rămâne valabilă, indiferent de cauze şi efecte, de
> vinovaţii şi vinovaţi.
Numai despre oameni liberi se poate spune fără reţinere că pot fi eroi. Gândiţi-vă bine la asta. Un om cu pistolul la tâmplă (sub formă de cartelă de pâine în timpuri de foamete, sau sub formă de sabie a NKVD-ului) — trebuie să priviţi situaţiile cu multă atenţie înainte de a proclama „eroism!”.
O discuţie asemănătoare, despre „eroismul soldaţilor sovietici” am mai avut-o pe ACUM. Nu ştiu dacă tot cu dv., dar fapt este că trebuie să ţinem cont de tot contextul acelor fapte înainte de a le da un calificativ etic – eroism, laşitate, etc. Despre „detaşamentele de baraj” ale NKVD-ului, înfiinţate pe 27 iunie 1941 (!!) şi desfiinţate la sfârşitul lui 1944, s-a vorbit mult aici. Ele fac parte din contextul de care pomeneam. Lafel şi cu situaţia din Leningrad.
De altfel, NKVD-ul din Leningrad, bine hrănit, este singura instituţie din acest oraş care a lucrat eficient şi eficace pe tot timpul blocadei… Nu am acuma la îndemână cifra exactă de spioni japonezi care au fost prinşi în Leningrad, dar o s-o v-o livrez.
> Din sursa indicat de Dvs. chiar Alexandrov menţionează că : …
Mai recitiţi şi vedeţi dacă rezultă ce ziceţi dv. că rezultă.
> Tema disputei era: “Au fost leningrădenii-eroi, sau doar simple victime?”, şi ceea ce
> mi se pare indubitabil este că au fost eroi …
Mai gândiţi-vă. Ţineţi cont de context. Contextul constă şi în faptele pe care propaganda sovietică nu ni le-a împărtăşit, dar care sunt acum accesibile. O parte din aceste fapte sunt expuse în referinţele pe care vi le-am dat. Poate că le-aţi citit deja, nu ştiu, dar luaţi-vă timp să le digeraţi. Nu le treceţi cu vederea sub pretextul că ar fi doar „interpretări diferite, păreri diferite”. Ele sunt prezentate ca fapte, iar dacă nu credeţi că sunt exacte, spuneţi clar că le contestaţi.
> Scopul Lui Hitler de a cuceri Leningradul, avea un aspect moral primordial: …
Deja din august sau septembrie Hitler a renunţat să cucerească Leningradul.
În încheiere – iată ultimul paragraf din articolul „Власть и голод”
@ Alex. Leibovici
Introducerea „puritanismului” în comportamentul uman, nu corespunde realităţii.
..>..Numai despre oameni liberi se poate spune fără reţinere că pot fi eroi…<,- spuneţi Dvs.
Nu este aşa.Există şi factori imprevizibili,acţiuni în disperare de cauza,care pot îmbrâca forma de "eroism".
Răsculaţii din ghettoul varşovian,nu erau oameni liberi,şi totuşi… au fost eroi!!
Şi cei care nu şi-au mâncat pisicile şi câinii-au fost eroi.Şi cei care primeau şi de multe ori nu primeau, doza de 125 grame de pâine, dar mergeau să-şi facă datoria,fie la muncă,fie la luptā-erau eroi.
Nu putem ca din câteva umbre,să construim un întunerec absolut, sau din câteva sclipiri,să creem un spaţiu luminos-în totalitate;, ca în orice problemā de statistică, media şi medierea-contează.Sau cum spun unii,nici albă,nici neagră,doar-cenuşiu.
Indiferent de punctul de vedere,dintro parte sau din cealaltă,faptul unei suferinţe colective enorme şi nemeritate-este un act de eroism.
@Sfartz Pincu
Dacă „suferinţa colectivă enormă… este un act de eroism”, atunci da, leningrădenii au fost, incontestabil, eroi 🙂
@ Alex. Leibovici
Vi se pare superfluu, că viaţa este o luptā, şi supravieţuirea în condiţii extreme-nu ar fi un act de eroism ???
Atunci ce este eroismul, pentru Domnia Voastră?
Sacrificiul vieţii-în stare de ebrietate al soldatului sovietic ? Sau fluturatul unui steag găurit pe balconul Comitetului Central al PCR??