În seria de evenimente care asigură anului 2016 individualitatea într-o istorie contemporană ale cărei sensuri nu le-am decriptat pe deplin, merită remarcată o interesantă fuziune între rememorări ale faptelor trecutului relativ apropiat și seria schimbărilor consumate în actualitatea ultimelor luni.
Seria comemorărilor sau aniversărilor unor episoade ale Primului Război Mondial, acompaniată de formalismul ceremoniilor oficiale și de o producție istoriografică inegală ca valoare care perpetuează subiecte frecventate de scrisul istoric tradițional sau propune noi interogații asupra semnificațiilor în durată lungă a acestor evenimente își găsesc locul și în spațiul public românesc. În 2014 am enunțat opiniile proprii pe această temă, constând într-o modestă pledoarie în favoarea caracterului inutil și irațional al acestor evenimente, care au însemnat distrugerea unei părți semnificative a resursei umane a Europei și în activizarea unor crize care nu și-au găsit soluții definitive nici în succesiunea următoarei conflagrații mondiale sau a Războiului Rece. Dacă de aceste erori au fost socotite responsabile dezvoltările naționalismului modern(1), lucrări aparținând unor specialiști de prim ordin ai istoriografiei europene a problemei abordează cu curaj și erudiție problema responsabilității națiunilor, cetățenilor sau a elitelor conducătoare(2).
Alte abordări primesc provocarea venită dinspre reflecția geopolitică și apreciază Marele Război ca pe un prim episod al unui al doilea Război de O Sută de Ani, fără a fi câștigat definitiv competiția cu promotorii liturghiilor identitare sau orelor astrale din viața națiunilor europene, prea puțin durabile pentru a contrabalansa experiențele purgatoriului din anii 40 sau deceniile de captivitate ale celor rămași dincoace de Cortina de Fier, confruntați cu spectrul deceniilor pierdute și al tranzițiilor mediocre. Dacă istoricii sunt departe de a se pune de acord în legătură cu responsabilitățile și sensurile evenimentelor Marelui Război, deriva intervenită în relațiile internaționale în succesiunea Războiului Rece, criza economică și interogația sceptică în legătură cu funcționalitatea modelului societății multiculturale cu care s-a identificat lumea liberă în etapa dezvoltării sale postindustriale, fenomene amplificate de criza economică și de succesele aparente ale unor regimuri autoritare, justifică reevaluarea formelor de solidaritate care-i structurează sau contrapun categoriile sociale și mai ales comunitățile etnice.
Spre deosebire de evaluările care identifică în această reactivare a afinităților identitare germenii insecurității și trasarea unor noi linii de demarcație între zone de civilizație, aceste notații sumare și impregnate de subiectivismul observației personale propun o perspectivă optimistă asupra viitorului apropiat, fundamentată pe conduita și opțiunile unora din națiunile care pot invoca un rol semnificativ în gestionarea afacerilor internaționale prin intermediul structurilor etatice pe care le-au edificat de-a lungul ultimelor secole. Succesiunea de fapte avută în vedere pledează pentru concluzia că lumea a asimilat lecțiile trecutului, iar înseși circumspecția cu care sunt privite unele din aceste dezvoltări este o expresie a responsabilității care a lipsit Europei mulțumită de propria prosperitate în 1914.
Dilemele foștilor competitori în Marele Joc
Primul din seria actelor de voință națională exercitată în manieră responsabilă este votul cetățenilor Marii Britanii în favoarea așa-numitului Brexit. Chiar dacă această opinie poate părea contradictorie, câtă vreme cu un alt prilej insistam asupra necesității reluării proiectului construcției europene, aceasta nu este cu putință fără conștientizarea limitelor viziunii care l-a inspirat în ultimele decenii și a unui șoc de natură să reechilibreze raporturile între birocrația europeană, decidenții politici și agenda cetățenilor. Pentru a evita o serie de locuri comune prezente în evaluările formulate pe această temă în ultimele luni, ar fi indicat să acceptăm faptul că argumentele euro-sceptice sunt la fel de legitime și de respectabile ca și poziția euro-entuziaștilor, iar decizia liber exprimată a alegătorilor este o manifestare a suveranității poporului, intrată în patrimoniul civilizației europene de mai bine de două secole. În aceeași ordine de idei, evenimentele ulterioare au dovedit că decizia alegătorilor britanici a fost luată în deplină cunoștință de cauză și, dincolo de chestiunea supusă consultării populare, a însemnat refuzul fricii și al amenințărilor formulate de adepții taberei învinse. Economia britanică a evitat recesiunea în trimestrul al III-lea, devalorizarea monedei naționale vine în sprijinul exporturilor, iar cotațiile indicilor bursieri britanici se găsesc la maximele ultimilor ani.
Acei care privesc cu scepticism caracterul anticipativ al piețelor de capital pot revedea graficele indicilor bursieri din ianuarie 2008, când afacerea Kerviel era o repetiție la scară redusă a crahului provocat de falimentul Lehman Brothers. Dintr-o perspectivă ideologică, votul cetățenilor britanici nu reprezintă o victorie a izolaționismului, a intoleranței sau a ideologiilor anti-sistem. Faptul că micile grupări naționaliste și comuniste de pretutindeni au găsit în această criză a inamicului ideologic oportunitatea unei eventuale preluări ostile, cunoașterea trecutului și datele prezentului demonstrează incompatibilitatea ireductibilă între paradigmele sociale și etice britanice și ideile exclusiviste. În secolul al XIV-lea, când bulgarii și sârbii luptau pentru stăpânirea Macedoniei și pentru transplantarea succesiunii bizantine în propriul beneficiu, iar statele românești nu își aflaseră încă locul pe harta politică a Europei Centru-Orientale, englezii se revoltau sub conducerea unei regine franceze și a cetățenilor validați de succese personale ca apărători ai patriei împotriva regelui care încălcase libertățile individuale și drepturile de proprietate, restrânse de jurisprudența epocii la membri elitei nobiliare(3).
Anglia medievală a inițiat teoria legală și practicile parlamentare, Anglia modernă a formulat și instituționalizat toleranța religioasă și separația puterilor în stat, iar democrația electorală și beneficiile sociale apreciate de majoritatea europenilor s-au edificat aici preponderent prin negocieri și compromisuri rezonabile, evitând succesiunea de revoluții și restaurații atât de familiare națiunilor de pe continent. În aceeași ordine de idei, sistemul juridic și politic edificat prin așa-numita Revoluție Glorioasă din 1688 s-a dovedit suficient de eficient pentru a se opune tentativelor regelui George al III-lea de a impune un regim de autoritate(4), chiar în condițiile în care acesta dispunea de suportul loialiștilor dinastiei și a majorității alegătorilor conservatori. Trecutul nu reprezintă o garanție, nici măcar o promisiune, în privința evoluțiilor din prezent și viitor, dar este puțin probabil că alegătorii care au respins Uniunea Europeană în primul rând datorită mefienței față de eurocrați și a riscurilor alterării propriului mod de viață vor consimți să-și investească încrederea în ideologiile totalitare promovate de adepții teoriilor despre supremația rasei albe sau de noii revoluționari de profesie.
Din punctul de vedere al construcției europene, avem de-a face cu un start ratat, încercările de a reconfirma prin organizarea unor consultări populare adeziunea unor națiuni au rămas fără urmări pentru moment, iar negocierile purtate între oficialitățile de la Londra și Bruxelles dovedesc lipsa unor planuri concrete de a așeza relațiile dintre cele două entități pe singurele fundamente legitime, voința și interesele cetățenilor.
Un alt examen trecut cu succes de o națiune europeană s-a consumat la limitele răsăritene ale continentului, pe durata alegerilor pentru Duma de Stat a Federației Ruse, organizate în septembrie.. La prima vedere, avem de-a face cu o victorie fără echivoc a suporterilor președintelui Putin, care și-au asigurat o majoritate mai clară decât cu ocazia contestatelor alegeri din 2012, reducând și mai mult ponderea opoziției oficiale, constând din vechiul Partid Comunist al Federației Ruse și naționaliștii caricaturali reuniți în așa-numitul Partid Liberal-Democrat. Mesajul cel mai important al acestor alegeri este dat de caracterul lor ilegitim, nu datorită prezenței în forul legislativ a unor deputați aleși de locuitorii din Crimea, ci de prezența la vot, 47,88% conform datelor Comisiei Electorale Centrale. Alegătorii ruși au spulberat mitul popularității președintelui Putin și au demonstrat prin abținerea de la vot că majoritatea cetățenilor susține o agendă cu obiective asumate ca parte a interesului național, iar Crimea, Donbas și soarta comunităților rusofone din fostele republici sovietice ocupă un loc important pe această agendă, dar nu girează excesele autoritare sau practicile corupte ale puterii.
Lipsa de susținere de care au avut parte candidații liberali, atâția câți au putut lua parte la alegeri, este absolut firească, majoritatea acestora din urmă fiind asociați cu reformele confuze din ultima decadă a secolului trecut, cu oligarhii căzuți în dizgrație, cu inamicii Rusiei sau chiar cu actuala putere. De altfel, revenirea la sistemul electoral care a funcționat în perioada 1993-2007 demonstrează impasul în care s-a plasat regimul Putin și încercarea unei reconcilieri a intereselor birocrației centrale cu elitele locale și cu categoriile dinamice ale societății, evaluare probată și de necesitatea reformelor economice clamată de președintele Putin după alegeri. Timpul va arăta în ce măsură acestea din urmă sunt posibile în contextul actual și mai ales sub impactul acestei grave crize de încredere, dar și în ce măsură administrația cu backgroundul său de practici și norme este capabilă să le întreprindă. Absenteismul alegătorilor demonstrează existența unui suport potențial pentru contestatarii politicilor Kremlinului, atitudini care s-au manifestat și cu ocazia alegerilor pentru primăria Moscovei din 2012. Șansele apariției unei astfel de opoziții sunt cu atât mai mari în condițiile în care președintele Putin tinde să piardă suportul grupărilor naționaliste dezamăgite de conduita acestuia în Ucraina, iar puținii liberali care i-au rămas loiali se distanțează de politicile economice guvernamentale(5). Din perspectiva relației cu proximitatea, ponderea agendei interne tinde să câștige primatul în raport cu inițiativele externe, mai ales în condițiile în care noua administrație americană va așeza relațiile cu Rusia pe baze mai puțin tributare logicii Războiului Rece.
În ciuda vastei producții livrești care insistă asupra vocației imperialiste a specificului identitar al rușilor, resorturile acestuia sunt de ordin defensiv, constând în nevoia de frontiere sigure și ușor de apărat născută din confruntările permanente cu populațiile nomade din stepele pontice și caspice(6) și amplificată de traumele generate pe parcursul experiențelor totalitare ale ultimelor secole. În aceeași ordine de idei, imaginea rușilor ca sclavi ai țarului sau ai conducătorilor sovietici este un produs al literaturii puse în circulație de competitorii politici ai Marelui Cnezat al Moscovei, Imperiului Rusiei sau ai Uniunii Sovietice și al stereotipiilor cu care au operat discursurile naționale moderne. O lectură aprofundată a istoriei rușilor oferă o întreagă serie de exemple de disidență, în raport cu puterea etatică, de la experiențele Novgorodului(7) la raskol și la disidenta antisovietică.
America americanilor
Cea mai recentă din seria manifestărilor identitare în planul deciziei politice este rezultatul alegerilor prezidențiale din Statele Unite, încheiate cu victoria repurtată împotriva sistemului de președintele Donald J. Trump. Evenimentul a prilejuit enunțarea unui larg spectru de opinii, circumscrise aceleiași confruntări între birocrație și societate, tranșate de această dată în favoarea celei din urmă. Dimensiunile acestei falii sunt date nu atât de virulența dezbaterilor purtate pe durata ultimului an și de imaginea unei societăți profund divizate, ci mai ales de diferența între angoasele propagate de Media și entuziasmul piețelor de capital și mărfuri început încă în ziua de 9 noiembrie. Ca și în cazul datelor istorice, încrederea burselor nu garantează nimic pentru viitor, dar dovedește nevoia funciară de schimbare pe care întreaga lume o așteaptă de la noua administrație. Din perspectiva învingătorilor chemați să exercite puterea executivă conform așa-numitului spoil system lansat de președintele Andrew Jackson, un alt outsider în raport cu elita politică a vremii sale, America antreprenorilor, a creatorilor de valoare adăugată, tentată de judecăți simpliste, dar mereu aptă să asimileze informații, a triumfat în fața sistemului bipartizan care și-a creat o proprie realitate, detașată de agenda reală a societății și plasată în serviciul gulerelor albe, susținut de o administrație ale cărei contraperformanțe pot fi comparabile doar cu cele ale președinției Clinton.
Vizibilitatea de care s-a bucurat campania electorală a asigurat relatări de substanță despre excentricitățile noului președinte, despre ideile care au vexat ipocrizia impusă de corectitudinea politică, proletcultismul vremurilor noastre și doar viitorul ne va arăta în ce măsură acestea au fost mai mult decât instrumente de campanie. O concluzie evidentă este aceea că majoritatea cetățenilor Statelor Unite a optat pentru o prioritizarea problematicii interne,, refuzând implicit aventurismul lipsit de viziune al precedentei administrații și ditirambele cohortelor sale de islamologi, kremlinologi și generali incapabili să accepte faptul că Războiul Rece a luat sfârșit. Faptul că alegațiile despre implicarea Federației Ruse în campania electorală, care amintesc despre poveștile cu moșieri, maghiari sau multinaționale vehiculate și în campaniile electorale din România de după 1990 au fost ignorate de votanții americani demontează mitul ignoranței acestora și este de natură să ofere un exemplu de urmat națiunilor din Europa Centru-Orientală, în sensul luării de decizii eliberate de temeri și prejudecăți. Renunțarea la împărțirea spectrului politic în proruși, proamericani sau proeuropeni ar asigura concentrarea dezbaterii pe teme de real interes, vizând dezvoltarea economică sustenabilă, reforme instituționale și gestiunea resurselor.
În privința politicilor de securitate și în opoziție cu panica provocată de eventualul abandon al Europei, abia acum președintele Putin are un interlocutor pe măsură, provenit din mediul de afaceri, cu o carieră în care succesele și eșecurile au alternat, suficient de pregătit să-l lase fără tema sa favorită, apărarea Rusiei în fața ofensivei Occidentului. Bursa moscovită și rubla au fost principalii beneficiari ai recentelor evenimente, iar popularitatea de care noul președinte american se bucură în rândurile rușilor va face dificilă încadrarea sa în rândurile dușmanilor ireductibili ai Rusiei. În aceeași ordine de idei, opțiunea cetățenilor Statelor Unite oferă ocazia unei reforme reale a instituțiilor de securitate occidentale, începând cu Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Această structură supraviețuitoare a Războiului Rece a servit începând din 4 aprilie 1949 la inhibarea subversiunii comuniste și era pregătită să ducă o luptă în care probabil s-ar fi impus cu Uniunea Sovietică. Limitele sale despre care se vorbește mult prea puțin sunt vizibile în relație cu misiunile interminabile din Afganistan, Balcanii de Vest și Orientul Mijlociu, iar observatorii acestor realități pot remarca o relație inversă între alocările bugetare pentru apărare și gradul de securitate al vieții cotidiene.
Resursele economice și influența asupra deciziei politice fac din acești apărători autodeclarați ai libertăților și legii amenințări mai grave, dat fiind caracterul lor insidios, decât arsenalul militar și retoric al președintelui Putin, care la adăpostul luptei cu vechii inamici este exonerat de răspundere în fața cetățenilor Federației Ruse pentru gestiunea treburilor publice în ultimul deceniu și jumătate. În legătură cu aceste pericole latente, cei interesați pot rememora experiențe istorice relativ recente, precum patronajul binevoitor asupra mișcării fasciste în primii săi ani, exercitat de elita politică și economică a Italiei lui Giolitti și a Confindustriei. Adolf Hitler ar fi rămas probabil băiatul zgomotos de la berărie sau ar fi devenit ministrul poștelor, conform profeției mareșalului Hindenburg, dacă nu ar fi fost considerat frecventabil pentru talentații industriași și integri generali ai Reichswehr-ului.
Poate că aceste notații nu vor fi confirmate de viitor și poartă amprenta entuziasmului pentru istoria națiunilor. Există riscul ca dificultățile economice generate unei crize pe care politicile publice de până acum au acutizat-o să genereze recursuri la protecționism. Radicalizarea discursului politic și voluntarismul unor decizii pot duce competiția economică în zona confruntării totale. Implicarea unor oficiali lipsiți de expertiză în deciziile de politică externă ale administrației Statelor Unite poate prelimina revirimentul atitudinilor izolaționiste care au provocat eșecul Ligii Națiunilor proiectate de președintele Wilson(8). așa cum respingerea justificată a unui discurs nivelator, de natură să destructureze diferențele și identitățile și să anuleze meritocrația prin discriminare pozitivă poate degenera în atitudini și chiar politici exclusiviste, dar tocmai cunoașterea aprofundată a faptelor trecutului demonstrează că națiunile sunt structuri vii, înzestrate nu doar cu senzații, percepții ori afecte, ci și cu memorie, iar apelul la resursele acesteia din urmă le oferă șansa evitării sau măcar minimalizării unor astfel de riscuri.
Referinţe:
1. Cristoff Pomian, Europe et ses nations, Paris, Gallimard, 1990, p.126.
2. Liviu Maior, Doi ani mai devreme: transilvăneni, bucovineni și basarabeni în Primul Război Mondial, Școala Ardeleană, Academia Română/Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, Școala Ardeleană, 2016, p.24.
3. Florian Dumitru Soporan, Loyalty and Hostility: Mixed Marriages in the Royal Families in the Middle Age: cases ffrom the Borders of Christendom, în volumul „Intermarriage throughout History”, Cambridge Scholars Publishing, 2014, p.118-130.
4. Andree Maurois, Istoria Angliei, București, 1996, p.119.
5. Pentru o schiță istorică a raporturilor putere-societate din Rusia, din Evul Mediu în secolul XX, vezi Helene Carerre d-Encausse, Blestemul rușilor: o istorie a asasinatului politic în Rusia, București, 2000, passim.
6. Victor Spinei, Lumea stepelor, Iași, 2001, p.142-165.
7. Vezi The Chronicle of Novgorod, (1015-1471), Royal Society of History, London, 1914, passim.
8. Jean Baptiste Durosele, Histoire des relations internationales, vol. VII, Paris, 1997, p.42-64.
(Redacţia nu împărtăşeşte neapărat opiniile autorilor)
Proiectul Europei Unite este mult mai vechi decât reiese din text: a doua parte a sec. al XIX-lea. Atunci, proiectul – susținut de Foreign Office, mai ales prin emisarul său voiajor Scotus Viator = Robert William Seton Watson) – viza un prim nucleu al Europei Unite prin reformarea Austro-Ungariei și transfomarea sa într-o uniune etno-culturală pe modelul „Mitteleuropa”, care – evident – era un concept complex, geografic, cultural și politic. Urmașul său indirect este astăzi Grupul Visegrád.
Tendința din ultimul an, de a promova izolaționismul ca salvatorul economiilor europene, sub amenințarea unui bau-bau cu terminația ‑exit (Grexit, Brexist, Austrexit, Italexit și alte exituri) indică, pe de o parte, speculația politică de tip „presă liberă”, pe baza unor scenarii naive gen „Grecia își rezolvă marile probleme dacă iese din zona euro și adoptă drahma” sau, acum, după referendumul din Italia „bau-bau, Italia iese din zona euro și își rezolvă problemele”. Cel mai tragi-comic este Brexitul și scenariile cusute în jurul lui, respectiv că izolaționismul britanic va aduce prosperitate Regatului Unit.
Occidentul trece printr-o criză a reperelor, cauzată – se pare – de spectrul unui atac migrator dinspre Africa și dinspre Siria. În loc să identifice cauzele acestui val migrator și, implicit, să caute soluțiile practice de rezolvare, speculanții se lansează în tot felul de scenarii izolaționiste, în care actorii principali au fost și sunt, pe rând: Grecia și Grexit, UK și Brexit, alegerile din SUA și „efectul Trump” (inclusiv colosalul proiect al zidului de la frontiera SUA-Mexic, deci un soi de zid chinezesc al epocii noastre), acuma Italexit și orice serie posibilă de exit-uri, care alimentează articole de pseudo-analize jurnalistice pe modelul „surpriza Brexit”, „surpriza Trump” etc. etc.
>Cel mai tragi-comic este Brexitul și scenariile cusute în jurul lui, respectiv că izolaționismul britanic va aduce prosperitate Regatului Unit.
Nu ştiu despre ce „izolaţionism” ar fi vorba în comentariul de mai sus, deoarece a nu mai face parte din UE nu implică câtuşi de puţin izolaţionismul. Exemplele sunt abundente.
Nimic tragi-comic deci în scenarita pusă în discuţie, fiind vorba doar despre ceva lipsit de sens!
@Florian Dumitru Soporan
Stimate domnule Soporan, aţi putea enumera pe scurt şi cu maximă claritate principalele concluzii ale acestui articol?
Alexandru a scris: „Stimate domnule Soporan, aţi putea enumera pe scurt şi cu maximă claritate principalele concluzii ale acestui articol?”.
Mă alătur acestei rugăminţi, în speranţa de a putea înţelege mai uşor şi eventual comenta acest articol.
În atenția domnilor Alexandru Leibovici și Victor Manta !
Răspund cu plăcere rugăminții de a sintetiza pe cât îmi stă în putință concluziile articolului pe care l-am supus atenției cititorilor.
Faptele pe care le-am avut în vedere se doreau o pledoarie pentru ideea că prioritizarea interesului național nu echivalează în mod necesar cu creșterea climatului de insecuritate, cu revenirea la izolaționism sau cu repudierea valorilor liberale și democratice.
Provocările la adresa acestora din urmă vin mai curând din zona birocrației etatiste, a partenerilor obiectivi sau conjuncturali ai acesteia, precum complexele militaro-industriale, indivizi și grupări cointeresate economic în inițierea și difuzarea unui totalitarism nonviolent dar la fel de exclusivist în esența sa ca și echivalentele sale din prima jumătate a secolului trecut sau actori economici cu interese globale, interesați să instrumentalizeze în propriul beneficiu raporturile dintre state și națiuni.
Opțiunile cetățenilor Marii Britanii, Rusiei și Statelor Unite sunt concordante cu specificul lor identitar, iar cunoașterea trecutului este de natură să furnizeze observatorului evenimentelor actuale argumente împotriva fricii.
Pentru încercarea de a anticipa evoluțiile viitoare, recomand o atenție sporită asupra piețelor de capital și mărfuri, cei mai buni prevestitori pe care-i cunosc, în dauna angoaselor celor care se pricep la toate.
În final, salut victoria echipei Astra Giurgiu și intrarea în Parlament a unei forțe politice originate în activismul civic ! Sunt singurele vești bune pe care ni le oferă realitatea românească, restul amendează serios optimismul concluziilor mele.
@Florian Dumitru Soporan
Mulţumesc. Constat că mai am nevoie de ceva… timp şi efort ca să înţeleg ceea ce trebuia să fie o clară şi succintă enumerare a principalelor concluzii ale articolului dv.
Între timp aş dori o lămurire la o afirmaţie (care este, de fapt, în afara subiectului) dar pe care cred că am înţeles-o (citez):
„Pentru încercarea de a anticipa evoluțiile viitoare, recomand o atenție sporită asupra piețelor de capital și mărfuri, cei mai buni prevestitori pe care-i cunosc…”
Întrebarea mea este: de ce credeţi că piețele de capital și mărfuri, adică bursele, sunt buni prevestitori ai evenimentelor viitoare?
Scepticismul meu se bazează pe simpla constatare că bursele reflectă, mediat şi netezit, doar aşteptările şi speranţele factorilor bursieri. Repet: speranţe, iar nu vreo cunoaştere sau „premoniţie” a evenimentelor viitoare care vor influenţa bursa.
Ce se va întâmpla în viitor nu este dinainte „scris”, ci depinde de ce anume vor decide să facă nişte oameni – mulţi sau puţini – în viitor.
Oamenii sunt fundamental imprevizibili, deoarece posedă liberul arbitru, spre deosebire de materia inanimată a cărei comportare poate fi prevăzută, în multe cazuri, cu mare precizie.
În activitatea bursieră pe termen scurt este vorba în bună măsură de second-guessing şi self-fulfilling prophecies…
Deci: de ce credeţi că bursele sunt buni prevestitori ai evenimentelor viitoare? Care este, după dv., mecanismul care face ca să nu fie vorba doar de speranţe ?
În atenția domnului Alexandru Leibovici!
Vă mulțumesc pentru interesul acordat însemnărilor mele, cu toate că regret că precizările mele nu par să fi fost suficiente.
În legătură cu clarviziunea piețelor de capital și mărfuri, chestiunea nu este în afara subiectului, câtă vreme în cadrul articolului există referiri la reacția acestora în diverse momente ale acestui an, în relație cu alegeri sau consultări plebiscitare.
Încrederea mea în semnalele transmise de burse [este] justificată de faptul că piețele de capital și mărfuri sunt dominate de entități mai responsabile și mai calificate decât instituțiile statelor, iar încrederea sau rezervele decidenților are impact imediat asupra celor responsabili, dar în egală măsură asupra ansamblului societății, de la contributorii la fondurile de pensii publice sau private până la speculatorii pe care Mass Media îi fac admirați sau detestați.
Voi încerca să ilustrez ceea ce spun cu un exemplu. Îndată după investirea administrației democrate în ianuarie 2009, bursele au înregistrat căderi severe în primele două luni. La finele celor două mandate ale actualului președinte al Statelor Unite, putem constata că fiecare an și-a avut propria criză economică sau politică și că panica de pe burse a fost justificată.
Un alt motiv de încredere în judecata burselor, mai exact a celor implicați în acest fenomen este propria experiență personală. Într-un articol publicat anterior am precizat că primele mele investiții pe piața românească de capital coincis cu așa-numitul „val NATO”, momentul în care piețele financiare anticipau concretizarea opțiunilor de securitate ale României și le creditau cu outlook pozitiv.
Sper că am izbutit să vă conving de relevanța burselor în prospectarea viitorului, iar dacă opinia mea nu este suficientă, puteți avea în vedere opțiunea președintelui Trump, care a încredințat conducerea diplomației unuia din cei mai respectați executivi din industria petrolului, și nu unui negustor de vorbe frumoase sau unui produs al mașinăriilor de partid, cum s-a întâmplat de atâtea ori.
[Mi-am permis să separ textul d-lui Soporan în alineate/Red.]
@Florian Dumitru Soporan
1. Mă întreb în ce a constat ceea ce numiţi „clarviziunea pieţelor de capital”, pieţe a căror orbire a condus la criza financiară din 2008? Şi în general: fiecare din zecile de crahuri bursiere mai mari sau mai mici din ultimii 150 de ani contrazice opinia dv. a „clarviziunii”.
Apoi: regula de aur a investorilor pe termen mai lung este prudenţa, deoarece ce vor decide să facă zeci, sute, mii şi milioane de oameni în viitor este imposibil de prevăzut. Prudenţa este singura clarviziune, dar nu a pieţii, ci a oamenilor… prudenţi.
2. Scrieţi:
„iar dacă opinia mea nu este suficientă, puteți avea în vedere opțiunea președintelui Trump, care a încredințat conducerea diplomației unuia din cei mai respectați executivi din industria petrolului…”
Scuzaţi, nu pot decât să exclam „sancta simplicitas” !!!
Ce motiv există în momentul de faţă de a avea încredere în judecata lui Trump şi a ministrului său de externe? Niciunul, din contră! Sau poate că dv. credeţi că 52% din alegători nu pot să se înşele?
PS.: Nimeni nu ştie ce va face Trump în cele din urmă, iar acest fapt este un puternic factor de incertitudine pentru investori şi economie în general, în toată lumea. Mai ales că există bănuiala justificată că nici Trump însuşi nu ştie! El este un amator, ca şi unii dintre candidaţii selecţionaţi de el pentru posturi importante. Dat fiind acest fapt, şi în ciuda dominaţiei Partidului Republican în Senat, nu se poate şti care din candidaţii actuali vor fi confirmaţi în cele din urmă. Iar combinaţia Michael Flynn ca Security advizor şi Rex Tillerson la externe, ambii puţin prea apropiaţi de Putin, este destul de tulburătoare…
Iată aici o opinie reţinută şi una mai degrabă negativă faţă de alegerea lui Rex Tillerson la externe (în engleză).
În atenția domnului Alexandru Leibovici,
1. Comportamentul burselor este dictat de echilibrul între cunoașterea dată de competență, intuiție și capacitatea de a anticipa direcțiile de dezvoltare economică și încredere, aceasta din urmă influențată de percepțiile actorilor implicați în legătură cu acțiunile decidenților politici. Crahurile la care făceați referire pe bună dreptate sunt tocmai consecința unor crize de încredere, dar pentru înțelegerea corectă a fenomenului, vă recomand să faceți o necesară diferență între o cădere ocazională și un trend. Nu toate acele crahuri au generat trenduri sau crize, dar în destule ocazii le-au semnalat, iar aici putem identifica potențialul de clarviziune al piețelor de capital, fără ca semnalele date de burse să echivaleze cu o garanție, așa cum am precizat de altfel în textul propriu-zis al articolului.
În altă ordine de idei, ar fi fost bine dacă doar orbirea piețelor de capital s-ar fi aflat la originea crizei economice începute formal în 2008, odată cu căderea Lehman Brothers. În acest caz, câteva falimente ale unor speculatori ar fi rezolvat problema, așa cum s-a întâmplat în 1998. Chestiunea este mult mai complicată și privește aspecte din cele mai diverse, de la limitele creșterii consumului la modelele de funcționare a economiei globale, la relația între credit, dezvoltare și satisfacerea exigențelor cetățenilor. Problema depășește mult prea mult limitele obiective ale acestei discuții, de aceea mă limitez la precizarea că piețele de capital au semnalat criza încă din vara lui 2007, dar, așa cum spune poetul „nici de văzut nu fuse, și nici ochi care să vază”.
2. Mă puteți suspecta de simplicitas și vă mulțumesc pentru această apreciere, pentru că astfel am șanse mai mari la un loc în Paradis, dar vă rog, cu toată prețuirea pe care nădăjduiesc că v-am dovedit-o, să nu vă îndoiți de competențele domnului Tillerson. Pentru moment, administrația Trump nu există de jure, discuțiile, iar aprecierile noastre sunt simple supoziții, în absența suportului oferit de fapte și decizii concrete. Totuși, nu înțeleg cum un executiv care a condus excelent o companie cu interese din Papua Noua Guinee în Marea Neagră ar putea fi mai puțin competent ca domnul Kerry sau doamna Clinton, care nu s-ar califica vreodată pentru vreo slujbă la Exxon. Precizez că nu dețin acțiuni XOM, ci dimpotrivă, am interese într-o companie care a concurat cu ei la achiziția Interoil și știu cum tratează conducerea lor.
Timpul va arăta dacă încrederea mea este prea mare sau dacă scepticismul dumneavoastră este nejustificat, dar cred că noua administrație va stopa producția de revoluții teleghidate, iar oamenii nu vor mai muri cu zecile de mii, pentru ca aceia care le apără libertatea să devină milionari. În legătură cu președintele Putin, cum s-a probat competența precedentei administrații, cu seria sa de resetări și jurăminte de fidelitate față de valorile democratice și anti-corupție? Din păcate, președintele Putin este ceea ce erau „imperialiștii americani” în cadrul propagandei comuniste, iar suspiciunile asupra celor care nu se raliază la această pseudocruciadă este un simptom al unui altfel de totalitarism, deocamdată mai blând decât cele vechi, dar cu potențial.
3. În încercarea de a contribui la o mai bună înțelegere a articolului, rezum concluzia esențială, preluând parțial apelul papei Ioan Paul al II-lea la revenirea în Polonia natală după alegerea sa: nu vă temeți de națiuni și de deciziile pe care le iau. Totuși, nimeni nu este profet în țara lui și tocmai compatrioții mei s-au grăbit să mă dezmintă la scrutinul de duminică.
(a). Constat că suntem de acord pe fond, şi anume că de fapt nu există cu adevărat o clarviziune a pieţelor de capital, deci că ele au o utilitate restrânsă în anticiparea evoluţiilor politice viitoare. Bursa reflectă mai degrabă speranţele investorilor decât vreo premoniţie (care este imposibilă, cum am argumentat). Dar asta spuneţi şi dv. – citez: „încrederea burselor nu garantează nimic pentru viitor”.
(b). Scrieţi – citez: „ar fi fost bine dacă doar orbirea piețelor de capital s-ar fi aflat la originea crizei economice începute formal în 2008… Chestiunea este mult mai complicată”. Exact: de îndată ce fenomenele/cauzele sunt multifactoriale, bursa (adică oamenii care vând, cumpără, investesc, speculează) nu pot prevedea nimic. Semne că împrumuturile „subprime” crează probleme au apărut deja în toamna lui 2006 şi constau în faptul că cererea la case a scăzut şi că unii proprietari nu-şi mai puteau plăti ratele. Dar doar puţini (pot fi număraţi pe degetele unei mâini) şi-au dat seama că nu este o fluctuaţie trecătoare, ci este o problemă sistemică, provocată de decizii politice anterioare, bine intenţionate.
Publicaţia ACUM a găzduit un material care analizează originile crizei. Iată linkul http://acum.tv/articol/64817/ Vi-l recomand cu căldură, este o lectură plăcută. Dacă doriţi, pot să vă trimit textul prin mail.
(c). Problema „sancta simplicitas” şi competenţele lui Tillerson (şi ale lui Trump). Eu nici nu m-am îndoit că Tillerson este competent. Postul pe care îl ocupă în prezent este o dovadă în acest sens. Numai că în postul respectiv Tillerson şi-a dovedit competenţa pentru ACEL post. Un CEO competent nu este neapărat şi un ministru de externe competent, şi viceversa. Ar putea să fie, dar una nu implică alta. Sunt profesiuni diferite; pot cere unele competenţe comune, dar numai parţial.
Acelaşi lucru despre Trump. Iar faptul că indicele Dow Jones a cresut după alegerea lui nu indică deloc că va fi un bun preşedinte, ci că oamenii SPERĂ să fie un bun preşedinte. Există şi riscul că va fi un foarte prost preşedinte, un elefant într-un magazin de porţelanuri, şi atunci bursa ar putea cădea dramatic, dar în momentul de faţă bursa, adică oamenii, n-au cum să ştie asta, şi speră… Obiectiv vorbind însă, suntem într-o perioadă de incertitudine.
Dar constat că şi aici gândim similar, deoarece scrieţi că – citez: „Timpul va arăta etc.” Adică timpul, şi nu bursa 😉
(d). Cu privire la Putin şi Rusia lui Putin rămânem pe poziţii îndepărtare.
(e). Cu privire la noul dv. rezumat al articolului. Iată-l: „nu vă temeți de națiuni și de deciziile pe care le iau”. Aşa cum îl formulaţi, această concluzie o înţelegeţi ca general-valabilă. În ce mă priveşte, eu continui să mă tem, în general, pentru că nu există nicio garanţie că statele vor evolua neapărat spre un respect mai mare pentru cetăţenii lor şi pentru ţările din jur. Dar în mod paradoxal chiar dv. renunţaţi în final la acestă concluzie esenţială a articolului dv….
De aceea rămâne valabil că: “Eternal vigilance is the price of liberty.”